trupurile, sângele prin care se târau era ca un mesager venit să spună Eu eram viaţa, după mine nu mai e nimic, Dumnezeule, îşi spuse soţia medicului, cât sânge, şi era adevărat, un lac, mâinile şi hainele se lipeau de podea ca şi cum lemnul şi dalele ar fi fost acoperite de răşină. Soţia medicului se ridică pe coate şi merse mai departe, ceilalţi au făcut la fel.

  Întinzând braţele, au atins în sfârşit trupurile. Ceilalţi continuau să facă în spatele lor toată larma de care erau în stare, acum păreau nişte bocitoare în transă. Mâinile soţiei medicului şi ale bătrânului cu legătură neagră s-au încleştat pe gleznele unuia dintre cei căzuţi, la rândul lor, medicul şi cealaltă femeie prinseseră un braţ şi un picior al celui de-al doilea, acum trebuiau târâţi, să iasă repede din linia de foc. Nu era uşor, ar trebui să se ridice puţin, să se aşeze în patru labe, era singura modalitate de a-şi folosi eficient slabele forţe rămase. Glonţul a pornit, dar de astă dată n-a atins pe nimeni. Spaima fulminantă nu i-a pus pe fugă, dimpotrivă, le-a dat energia care le lipsea. O clipă mai târziu erau la adăpost, se apropiaseră cât se putea de peretele lateral al uşii salonului, numai o împuşcătură foarte piezişă i-ar putea nimeri, dar era îndoielnic că orbul cu contabilitatea ar fi fost specialist în balistică, chiar în cea elementară, încercaseră să ridice trupurile, dar fuseseră nevoiţi să renunţe. Nu puteau decât să le târască, o dată cu ei venea, pe jumătate uscat, ca tras de un brici, sângele vărsat, şi altul, proaspăt, care curgea încă din răni, Cine sunt, au întrebat cei care-i aşteptau, Cum putem şti, dacă nu-i vedem, spuse bătrânul cu legătură neagră, Nu mai putem sta aici, spuse cineva, dacă se hotărăsc să încerce să iasă vom avea mai mulţi răniţi, spuse cineva, Sau morţi, spuse medicul, nu le simt pulsul. Au purtat trupurile de-a lungul coridorului ca o armată în retragere, în hol s-au oprit, aici s-ar spune că s-au hotărât să-şi facă tabăra, dar adevărul e altul, pur şi simplu i-au părăsit şi ultimele puteri, aici rămân, nu mai pot. E momentul să recunoaştem că s-ar putea să pară surprinzător faptul că orbii cei răi, înainte atât de asupritori şi agresivi, cu atâta uşurinţă şi cu atâta plăcere brutali, nu fac acum decât să se apere, ridicând baricade şi trăgând de la adăpost, de parcă le-ar fi teamă să iasă la luptă în câmp deschis, faţă în faţă, ochi în ochi. Ca toate lucrurile din viaţă, şi acesta are o explicaţie, după tragica moarte a primului lor şef, slăbise în salon spiritul de disciplină şi simţul supunerii, marea greşeală a orbului cu contabilitatea a fost să creadă că e de ajuns să pună mâna pe pistol ca să aibă puterea în buzunar, or, rezultatul a fost exact contrar, de câte ori trage, glonţul îl nimereşte pe el, cu alte cuvinte, fiecare împuşcătură este o fracţiune de autoritate pierdută, e de văzut ce-o să se întâmple când muniţia se va termina de tot. Aşa cum haina nu-1 face pe om, nici sceptrul nu-1 face pe rege, e un adevăr pe care se cuvine să nu-1 uităm. Şi dacă sceptrul regal e acum în mâna orbului cu contabilitatea, trebuie spus că regele, deşi mort, deşi îngropat chiar în salon, şi prost, la numai trei palme sub podea, nu poate fi uitat, i se observă cel puţin după miros puternica prezenţă. Intre timp a răsărit luna. Prin uşa holului care dă spre curtea exterioară intră o luminozitate difuză care creşte treptat, trupurile de pe jos, moarte două dintre ele, celelalte încă vii, capătă încet volum, desen, trăsături, personalitate, toată povara ororii fără nume, atunci soţia medicului înţelese că n-avea nici un sens, dacă a avut vreodată, să meargă mai departe cu minciuna că e oarbă, evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa. Putea deci să spună cine sunt morţii, acesta e asistentul farmacist, acesta e cel care a spus că orbii vor trage în plin, amândoi au avut dreptate într-un anume fel, şi nu e cazul să mă întrebaţi cum de ştiu cine sunt, răspunsul e simplu, Văd. Unii dintre cei prezenţi aici o ştiau şi tăcuseră, alţii bănuiau şi acum îşi vedeau bănuielile confirmate, neaşteptată a fost indiferenţa celorlalţi, şi totuşi, gândindu-ne mai bine, nu trebuie să ne mirăm, în alt moment revelaţia ar fi provocat o tulburare enormă, o emoţie fără frâu, ce noroc pe tine, cum ai reuşit să scapi de dezastrul universal, ce nume au picăturile pe care ţi le pui în ochi, dă-mi adresa medicului tău, ajută-mă să ies din închisoarea asta, dar acum nu mai conta, în moarte, orbirea e la fel pentru toată lumea. Oricum nu mai puteau sta aici, fără nici o apărare, până şi barele de la paturi rămăseseră în urmă, pumnii n-ar folosi la nimic. Conduşi de soţia medicului, au târât cadavrele pe platforma exterioară a scării şi le-au lăsat acolo sub lună, sub albul lăptos al astrului, albi pe dinafară, negri în sfârşit pe dinăuntru. Să ne întoarcem în saloane, spuse bătrânul cu legătură neagră, vom vedea mai târziu ce se mai poate organiza. A spus-o, erau cuvinte nebuneşti de care nimeni n-a mai făcut caz. Nu s-au împărţit pe grupuri după provenienţă, s-au întâlnit şi s-au recunoscut pe drum, pornind unii spre aripa dreaptă, alţii spre aripa stângă, au venit împreună până aici soţia medicului şi femeia care spusese Unde vei merge tu, voi merge şi eu, dar nu asta era ideea pe care o avea acum în minte, dimpotrivă, dar n-a vrut să vorbească despre ea, jurămintele nu se îndeplinesc întotdeauna, uneori se întâmplă din slăbiciune, alteori din pricina unei forţe superioare pe care n-am contat.

  A trecut o oră, luna a urcat pe cer, foamea şi teama alungă somnul, nimeni nu doarme în saloane. Dar nu sunt singurele motive. Fie din cauza însufleţirii produse de recenta