bătălie, deşi dezastruos pierdută, ori dintr-o pricină nedefinită, ceva care pluteşte în aer, orbii sunt neliniştiţi. Nimeni nu se încumetă să iasă pe coridoare, dar interiorul fiecărui salon e un stup populat doar de trântori, gângănii bâzâitoare, după cum se ştie, puţin înclinate spre ordine şi metodă, nu s-a auzit să fi făcut ceva pentru a trăi ori să se fi gândit vreun pic la viitor, chiar dacă, în cazul orbilor, oameni bătuţi de soartă, ar fi nedrept să-i acuzăm c-ar fi profitori sau paraziţi. Profitând de care firimitură, sugând ce băutură, trebuie să fim atenţi la comparaţii, să nu le născocim uşuratice. Totuşi, nu există regulă care să nu-şi aibă excepţia, şi aceasta n-a lipsit, în persoana unei femei care, de cum a intrat în salon, al doilea pe dreapta, s-a apucat să scotocească prin bulendre până când a găsit un obiect mic pe care 1-a strâns în mână, ca şi cum voia să-1 ascundă să nu fie văzut de ceilalţi, vechile obiceiuri sunt greu de uitat, chiar când vine o clipă când le credem complet pierdute. Aici, unde ar fi trebuit să fie unul pentru toţi şi toţi pentru unul, am putut vedea cum cei puternici au smuls cu cruzime pâinea de la gura celor slabi, iar acum această femeie, aducându-şi aminte că are o brichetă în geantă, dacă în învălmăşeală n-a pier-dut-o, s-a dus nerăbdătoare s-o caute şi cu grijă o ascunde, parcă ar fi o condiţie a propriei supravieţuiri, nu-i trece prin minte că poate vreunul dintre tovarăşii ei de nenoroc mai are pe undeva o ultimă ţigară, dar n-o poate fuma pentru că îi lipseşte flăcăruia necesară. Oricum n-ar mai avea timp s-o ceară. Femeia a ieşit fără să scoată o vorbă, nici la revedere, nici adio, merge pe coridorul pustiu, trece pe lângă uşa primului salon, nimeni dinăuntru n-a observat-o, traversează holul, coborând, luna a desenat şi a colorat' un heleşteu de lapte pe dalele podelei, acum femeia a ajuns în cealaltă aripă, iar un coridor, destinaţia ei e în fund, în linie dreaptă, nu poate greşi. In plus, aude nişte voci chemând-o, expresie figurată, ce-i ajunge la urechi e tărăboiul nelegiuiţilor din ultimul salon, sărbătoresc victoria în bătălie mâncând bunătăţi şi bând pe alese, să ni se ierte exagerarea intenţionată, să nu uităm că, în viaţă, totul e relativ, pur şi simplu, mănâncă şi beau din ce mai au şi să trăiască tot ce-i vechi, ce le-ar place şi celorlalţi să-şi bage botul, dar nu pot, între ei şi mâncare e o baricadă de opt paturi şi un pistol încărcat. Femeia stă în genunchi la intrarea în salon, chiar lângă paturi, trage încet păturile afară, apoi se ridică, face la fel cu cele de deasupra, la al treilea, la al patrulea pat, braţul nu-i mai ajunge, nu contează, fitilele sunt pregătite, acum doar să le aprindă, îşi mai aminteşte cum trebuie să regleze bricheta ca să producă o flacără lungă, iat-o, un mic pumnal de lumină, vibrant ca vârful unui foarfece, începe cu patul de deasupra, flacăra linge cu sârg jegul de pe ţesătură, în sfârşit, se aprinde, acum patul de la mijloc, acum patul de jos, femeia îşi simte mirosul propriului păr pârlit, trebuie să aibă grijă, ea dă foc rugului, nu ea trebuie să moară, aude ţipetele blestemaţilor dinăuntru, în acest moment se gândi, Dar dacă au apă, dacă reuşesc să-1 stingă, disperată, se băgă sub primul pat, plimbă bricheta de-a lungul saltelei, aici, dincolo, atunci, deodată, flăcările se multiplicară, transformându-se într-o singură perdea arzătoare, un şuvoi de apă reuşi să treacă prin ele, căzu peste femeie, dar degeaba, acum propriul ei trup alimentează văpaia. Cum e oare înăuntru, nimeni nu poate risca să intre, însă imaginaţia uneori ne poate ajuta, focul sare cu viteză din pat în pat, vrea să se întindă în toate culcuşurile în acelaşi timp, şi reuşeşte, blestemaţii şi-au irosit fără minte şi fără folos puţina apă pe care o aveau, acum încearcă să ajungă la ferestre, dezechili-brându-se se cocoaţă pe paturile unde focul încă n-a ajuns, dar deodată focul e acolo, ei se rostogolesc, cad, focul e şi acolo, căldura face geamurile să crape, se fac ţăndări, aerul proaspăt intră şuierând şi înteţeşte incendiul, ah, da, să nu uităm, ţipetele de furie şi spaimă, urletele de durere şi agonie, le-am pomenit, remarcaţi, oricum, vor fi tot mai puţine, femeia cu bricheta, de exemplu, tace de mult timp.

  În clipa asta, ceilalţi orbi aleargă deja îngroziţi pe coridoarele pline de fum, Foc, foc, ţipă, se poate observa pe viu cât de prost au fost gândite şi organizate aceste aglomeraţii umane, azil, spital şi casă de nebuni, observaţi că fiecare pat, în parte, cu barele lui ascuţite de fier, poate să devină o capcană mortală, gândiţi-vă la groaznicele consecinţe ale faptului că n-au decât o uşă saloanele cu patruzeci de persoane, în afara celor care dorm pe jos, dacă focul ajunge acolo mai întâi şi le astupă ieşirea, nu scapă nimeni. Din fericire, cum istoria umană a tot dovedit, adeseori un lucru rău aduce ceva bun, se vorbeşte mai puţin de lucrurile rele aduse de cele bune, aşa sunt contradicţiile lumii noastre, unele merită mai multă consideraţie decât altele, în acest caz, lucrul bun a constat tocmai în faptul că saloanele n-au decât o uşă, din acest motiv focul care i-a ars pe blestemaţi a rămas la ei atâta timp, dacă dezordinea n-a devenit mai mare, poate că nu va trebui să deplângem pierderea altor vieţi. Evident, mulţi orbi sunt călcaţi în picioare, îmbrânciţi, pocniţi, este efectul panicii, un efect natural, putem spune, aşa e natura animală, cea vegetală s-ar comporta la fel dacă n-ar fi toate acele rădăcini care o prind de pământ, şi ce frumos ar fi să vedem copacii din crâng fugind de incendiu. De refugiul curţii interioare au profitat orbii care au avut ideea să deschidă ferestrele de pe coridoare dând spre ea. Au sărit, s-au împiedicat, au căzut, plâng şi ţipă, dar deocamdată sunt la adăpost, să sperăm că focul, când va