ruina acoperişul şi va azvârli în aer un vulcan de flăcări şi de tăciuni arzători, nu se va gândi să se întindă în coroanele copacilor, în cealaltă aripă, spaima e asemănătoare, orbului îi e destul să-i miroasă a fum şi, pe dată, crede că focul e chiar lângă el, ceea ce s-ar putea să nu fie adevărat, curând coridorul s-a umplut de oameni, dacă nimeni nu va face ordine, va fi o tragedie, într-o clipă, cineva îşi aduse aminte că soţia medicului are ochi care încă văd, unde e, întreabă, ea să ne spună ce se petrece, încotro s-o luăm, unde eşti, sunt aici, doar acuma am reuşit să ies din salon, vina e a băieţelului strabic, nu ştia nimeni unde a dispărut, acum e aici, îl ţin bine de mână, ar trebui să-mi smulgeţi braţul ca să-i dau drumul, cu cealaltă mână ţin mâna soţului meu, apoi vine fata cu ochelari negri, apoi bătrânul cu legătură pe ochi, unde e unul e şi celălalt, iar apoi primul orb, iar apoi soţia lui, cu toţii laolaltă, strânşi ca solzii într-un con, pe care, sper, nici acest foc nu va reuşi să-1 frângă. între timp, câţiva orbi de aici au urmat exemplul celor din cealaltă aripă, au sărit în curtea interioară, nu pot să vadă că cea mai mare parte a clădirii din faţă e acum o văpaie, dar simt pe faţă şi pe mâini răsuflarea arzătoare care vine dintr-acolo, deocamdată acoperişul mai rezistă, frunzele arborilor se zbârcesc încet. Atunci cineva strigă, Ce facem aici, de ce nu ieşim, răspunsul venit din mijlocul mării de capete n-a avut nevoie decât de trei cuvinte, Acolo sunt soldaţii, însă bătrânul cu legătură neagră spuse, Mai bine mor de un glonţ decât în flăcări, părea glasul experienţei, de aceea poate că nu el a vorbit, poate, prin gura lui, a vorbit femeia cu bricheta, care n-a avut norocul să fie atinsă de un ultim glonţ tras de orbul cu contabilitatea. Atunci soţia medicului spuse, Daţi-mi voie să trec, voi vorbi eu cu soldaţii, nu pot să ne lase să murim aşa, soldaţii au şi ei sentimente. Graţie speranţei că soldaţii ar avea şi ei sentimente, s-a putut deschide în înghesuială un canal strimt, pe unde soţia medicului a avansat cu greutate, trăgându-i după ea pe ai săi. Fumul îi astupa vederea, curând va fi la fel de oarbă ca ceilalţi. Pe hol abia se putea pătrunde. Uşile care dădeau spre curte fuseseră sparte, orbii care se refugiaseră acolo îşi dăduseră repede seama că locul nu e sigur, voiau să iasă, împingeau, dar cei din partea cealaltă se opuneau, încercau să nu se urnească din loc, deocamdată era mai puternică spaima că vor ajunge înaintea soldaţilor, însă când forţele îi vor lăsa, când focul se va apropia, bătrânul cu legătură neagră are dreptate, mai bine să mori de un glonţ. N-a fost nevoie să aştepte atât, soţia medicului reuşi în sfârşit să iasă pe platformă, era practic pe jumătate goală, cu amândouă mâinile ocupate nu se putuse apăra de cei care voiau să se alăture micului grup avan-sând, să prindă, cum s-ar spune, trenul din mers, soldaţii vor căsca ochii când li se va ivi în faţă cu sânii pe jumătate dezgoliţi. Acum nu mai era luna cea care ilumina spaţiul vast şi gol care se întindea până la poartă, ci fulgerul violent al incendiului. Soţia medicului strigă, Vă rugăm, pentru numele lui Dumnezeu, lăsaţi-ne să ieşim, nu trageţi. Nimeni nu-i răspunse. Reflectorul rămase stins, nici o siluetă nu se mişca, încă temătoare, soţia medicului coborî două trepte, Ce se întâmplă, întrebă soţul ei, ea nu răspunse, nu-i venea să creadă. Cobori celelalte trepte, se îndreptă spre poartă, trăgând după sine băieţelul strabic, soţul şi compania, nu mai era nici un dubiu, soldaţii plecaseră, sau au fost duşi orbi şi ei, orbi cu toţii până la urmă.

  Atunci, pentru a simplifica, se întâmplă totul în acelaşi timp, soţia medicului anunţă cu glas tare că erau liberi, acoperişul de pe aripa stângă se prăbuşi cu un bubuit îngrozitor, împroşcând flăcări în toate direcţiile, orbii năvăliră în curte ţipând, unii n-au reuşit, au rămas înăuntru, striviţi sub pereţi, alţii au fost călcaţi în picioare până au devenit o masă informă şi sângerândă, focul care s-a întins deodată va preschimba totul în cenuşă. Poarta e larg deschisă, nebunii ies.

  I se spune unui orb, Eşti liber, i se deschide poarta care îl despărţea de lume, Du-te, eşti liber, îi spunem noi iar, dar el nu pleacă, a rămas încremenit în mijlocul străzii, el şi ceilalţi, sunt înspăimântaţi, nu ştiu unde să meargă, nu se poate compara viaţa dintr-un labirint raţional, cum este, prin definiţie, o casă de nebuni, şi aventura, fără o mână călăuzitoare nici zgardă de câine, în labirintul dezordonat al oraşului, unde memoria nu ajută la nimic, căci nu e în stare să arate decât imaginea locurilor şi nu drumurile până acolo. Postaţi în faţa clădirii care acum arde de la un capăt la altul, orbii simt pe faţă valurile intense de căldură ale incendiului, le primesc ca pe ceva care într-un anume fel îi protejează, aşa cum pereţii fuseseră înainte, în acelaşi timp închisoare şi siguranţă. Stau împreună, înghesuiţi unii într-alţii, ca o turmă, niciunul nu vrea să fie oaia pierdută, pentru că ştiu dinainte că nici un păstor nu-i va căuta. Focul scade treptat, luna luminează din nou, orbii încep să se neliniştească, nu pot să rămână aici, Veşnic, spuse unul dintre ei. Cineva întrebă dacă era zi sau noapte, motivul incongruentei curiozităţi se află imediat, De unde ştim că nu vin să ne aducă mâncarea, poate a fost o încurcătură, o întârziere, s-a întâmplat şi altă dată, Dar soldaţii nu mai sunt aici, Asta nu înseamnă nimic, poate au plecat pentru că n-au mai fost necesari, Nu înţeleg, De exemplu, pentru că boala nu se mai ia, Sau pentru că i s-a descoperit leacul, Ce bine ar fi, Ce facem, Eu stau aici până se face ziuă, Şi cum o să