ştii tu că e zi, După soare, după căldura soarelui, Dacă cerul nu e înnorat, Vor trece atâtea ore că la un moment dat va fi zi. Frânţi de oboseală, mulţi orbi s-au aşezat pe jos, alţii, şi mai slăbiţi, s-au lăsat pur şi simplu să cadă, răcoarea nopţii îi va face probabil să-şi revină, dar e sigur că, în ceasul când se va ridica tabăra, nu se vor ridica şi toţi năpăstuiţii, au rezistat până acum, sunt ca alergătorul de maraton care s-a prăbuşit cu trei metri înainte de ţintă, de fapt, e limpede că toate vieţile se termină înainte de vreme. S-au aşezat de asemenea, ori s-au întins pe jos, orbii care încă aşteaptă ca soldaţii, sau alţii în locul lor, crucea roşie e o ipoteză, să le aducă mâncarea şi celelalte lucruri necesare vieţii, dezamăgirea, pentru aceştia, va veni puţin mai târziu, e singura deosebire. Iar dacă cineva a crezut că s-a descoperit un leac pentru orbirea noastră, nu pare totuşi mai mulţumit.

  Din alte motive s-a gândit soţia medicului, şi le-a spus-o tovarăşilor ei, c-ar fi bine să aştepte să se termine noaptea, Urgenţa acum e să găsim de mâncare, dar pe întuneric nu va fi uşor, Ai vreo idee unde suntem, întrebă soţul, Mai mult sau mai puţin, Departe de casă, Destul. Ceilalţi au dorit şi ei să afle la ce distanţă se aflau casele lor, şi-au spus adresele, iar soţia medicului le-a explicat cu aproximaţie, băieţelul strabic n-a reuşit să-şi aducă aminte, nu e de mirare, de o bună bucată de vreme nu mai strigă după mama. Dacă vor merge din casă în casă, de la cea mai apropiată la cea mai depărtată, prima va fi a fetei cu ochelari negri, a doua a bătrânului cu legătură neagră, apoi a soţiei medicului, şi, în sfârşit, a primului orb. Vor urma fără îndoială acest itinerar pentru că tânăra cu ochelari negri a cerut să fie condusă acasă, când se va putea, Nu ştiu ce se întâmplă cu părinţii mei, a spus, această sinceră preocupare arată cât de nefondate sunt, de fapt, prejudecăţile celor care neagă posibilitatea existenţei sentimentelor puternice, incluzându-1 pe cel filial în cazurile, din păcate numeroase, de comportamente anormale, în special în planul moralităţii publice. Noaptea s-a răcorit, incendiul nu mai are mare lucru de ars, căldura care se desprinde încă din rug nu e suficientă ca să-i încălzească pe orbii înfriguraţi, aflaţi mai departe de intrare, cum e cazul soţiei medicului şi al grupului ei. Stau aşezaţi alături, foarte apropiaţi, cele trei femei şi băiatul la mijloc, cei trei bărbaţi împrejur, dacă i-ar vedea cineva, ar spune că aşa s-au născut, par un singur trup, cu o singură răsuflare şi o singură foame. Unul câte unul au adormit, un somn uşor din care au fost treziţi de câteva ori pentru că unii orbi, ieşind din toropeală, se sculau în picioare şi se poticneau, somnambuli, de acest accident uman, unul a rămas, putea să doarmă aici la fel ca oriunde. Când s-a ivit ziua, mai urcau din ruine doar câteva coloane subţiri de fum, dar n-au durat mult, în curând a început să plouă, o ploaie măruntă, o simplă pulbere, desigur, dar persistentă, la început abia dacă atingea pământul încins, se transforma imediat în aburi, dar, continuând, se ştie, apă moale pe jăratic, cade atât încât îl stinge, rima s-o pună altcineva. Unii dintre orbii de aici au oarbă nu numai vederea, ci şi mintea, altfel nu se poate explica raţionamentul încâlcit prin care au ajuns la concluzia că jinduita mâncare, dacă plouă, nu vine. N-au putut fi lămuriţi că premisa era greşită şi că greşită trebuia să fie deci şi concluzia, n-a fost de nici un folos să li se spună că nu venise încă ora micului dejun, disperaţi s-au aruncat pe pământ plângând, Nu vine, plouă, nu vine, repetau, dacă ruinele ar avea nişte condiţii minime de locuit, pe dată ar redeveni casa de nebuni dinainte. Orbul care rămăsese peste noapte după ce s-a împiedicat n-a mai putut să se scoale, încovrigat, parcă ar fi vrut să protejeze ultimul strop de căldură din pântece, nu se mişcă, în ciuda ploii care devenise mai deasă. E mort, spuse soţia medicului, iar noi mai bine să plecăm de aici cât mai avem putere. S-au ridicat cu greu, clătinându-se, ameţiţi, încleştându-se unii de ceilalţi, apoi se ordonară într-un şir, în frunte cea care are ochi de văzut, imediat cei care, neavând ochi, nu văd, fata cu ochelari negri, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic, soţia primului orb, soţul ei, medicul merge la coadă. Drumul pe care au luat-o duce în centrul oraşului, dar nu asta intenţionează soţia medicului, ea vrea să găsească rapid un loc unde să-i poată lăsa la adăpost pe cei care o urmează şi să plece singură să caute de mâncare. Străzile sunt pustii, e încă devreme, ori din pricina ploii, care cade tot mai puternică. Sunt gunoaie pretutindeni, unele magazine au uşile deschise, însă majoritatea sunt închise, înăuntru nu pare să fie lume, nici lumină. Soţia medicului se gândi că ar fi o idee bună să-şi lase tovarăşii într-unul dintre magazine, memorând cu grijă numele străzii, numărul uşii, să nu cumva să-i piardă la întoarcere. Se opri, îi spuse fetei cu ochelari negri, Aşteptaţi-mă aici, nu vă mişcaţi, se duse să privească prin uşa de sticlă a unei farmacii, i se păru că vede siluete culcate, bătu în geam, o umbră se mişcă, bătu din nou, alte siluete începură să se mişte încet, cineva se ridică, întorcându-şi faţa în direcţia de unde venea zgomotul, Sunt orbi cu toţii, se gândi soţia medicului, dar nu pricepu de ce erau aici, poate era familia farmacistului, dar, în acest caz, de ce nu stăteau acasă, mai confortabil decât pe duşumeaua tare, poate păzeau magazinul, de cine, şi, fiind mărfurile ceea ce sunt, pot salva, dar şi ucide. Se îndepărtă, puţin mai încolo privi în interiorul altui magazin, văzu alţi oameni întinşi pe jos, femei, bărbaţi, copii, câţiva păreau că se pregătesc să