iasă, unul veni la uşă, întinse braţul afară şi spuse, Plouă, Tare, a fost întrebarea dinăuntru, Da, trebuie să aşteptăm să vedem dacă se mai potoleşte, bărbatul, era un bărbat, stătea la doi paşi de soţia medicului, nu-i simţise prezenţa, de aceea a tresărit auzind, Bună ziua, se pierduse obiceiul de a da bună ziua, nu numai pentru că zilele orbilor, de fapt, nu sunt niciodată bune, ci şi pentru că nimeni nu mai poate fi complet sigur că zilele nu sunt seri sau nopţi, şi, dacă acum, într-o aparentă contradicţie cu ce-am spus adineauri, aceşti oameni se trezesc mai mult sau mai puţin o dată cu dimineaţa, asta se întâmplă pentru că unii au orbit doar de puţine zile şi încă nu şi-au pierdut complet simţul succesiunii zilelor şi a nopţilor, a somnului şi a veghii. Bărbatul spuse, Plouă, apoi, Cine eşti dumneata, Nu sunt de aici, Cauţi mâncare, Da, n-am mâncat de patru zile, Şi cum ştii că sunt patru zile, Presupun, Eşti singură, Sunt cu soţul meu şi cu câţiva prieteni, Câţi sunteţi, în total, şapte, Dacă vă gândiţi să staţi cu noi, nici o şansă, suntem mulţi, Suntem doar în trecere, De unde veniţi, Am fost internaţi de când a început orbirea, Ah, da, carantina, n-a folosit la nimic, De ce spui asta, V-au lăsat să plecaţi, A fost un incendiu şi atunci ne-am dat seama că soldaţii care ne păzeau au dispărut, Şi aţi plecat, Da, Soldaţii voştri trebuie să fi fost ultimii care au orbit, toată lumea e oarbă, Toată lumea, tot oraşul, toată ţara, Dacă mai vede cineva, nu spune, îşi ţine gura, De ce nu staţi acasă la voi, Pentru că nu ştim unde este, Nu ştiţi, Dar dumneata, ştii unde ţi-e casa, Eu, soţia medicului era pe punctul de a răspunde că tocmai se îndrepta într-acolo împreună cu soţul şi cu ceilalţi, aveau nevoie doar să mănânce ceva ca să-şi refacă forţele, dar, în aceeaşi clipă, văzu clar toată situaţia, acum, vreun orb care a ieşit din casă, numai printr-o minune ar mai reuşi s-o găsească, nu era ca pe vremuri, când orbii puteau oricând să se bazeze pe ajutorul vreunui trecător, fie pentru a traversa o stradă, fie pentru a regăsi drumul cel bun în cazul că se abătuseră fără să-şi dea seama de la ruta obişnuită, Ştiu doar că e departe, rosti, Dar nu eşti în stare să ajungi acolo, Nu, Vezi, asta mi se întâmplă şi mie, asta li se întâmplă tuturor, voi, care aţi fost în carantină, aveţi multe de învăţat, nu ştiţi ce uşor rămâi fără casă, Nu înţeleg, Cei care merg în grup, ca noi, ca aproape toată lumea, când trebuie să căutăm de mâncare suntem nevoiţi să mergem împreună, e singurul mod de a nu ne pierde unii de alţii, şi, mergând cu toţii, cum nimeni nu rărnâne de pază, e aproape sigur, presupunând că reuşim să regăsim casa, că e deja ocupată de un alt grup care nici el n-a mai reuşit să-şi regăsească propria casă, ca într-o moară care se învârte, la început au fost ceva lupte, dar am înţeles fără întârziere că noi, orbii, n-avem nimic ce-am putea numi al nostru, cum s-ar spune, cu excepţia lucrurilor pe care le ducem cu noi, Soluţia ar fi să rămâneţi într-un magazin de mâncare, cât ar dura, cel puţin n-ar mai trebui să ieşiţi, Cine ar face aşa ceva n-ar mai avea nici un minut de linişte, şi ar fi lucrul cel mai puţin grav care 1-ar aştepta, spun asta pentru că am auzit de cazul unora care au încercat, s-au închis, au zăvorit uşile, dar n-au reuşit să ascundă mirosul de mâncare, flămânzii s-au adunat afară, şi cum cei dinăuntru n-au deschis, au dat foc magazinului, a fost învăţătură de minte, eu n-am văzut, mi s-a povestit, în orice caz a fost învăţătură de minte, din câte ştiu, nimeni n-a mai îndrăznit, Şi lumea trăieşte în case, în apartamente, Ba da, dar tot aia, prin casa mea trebuie să fi trecut o sumedenie de oameni, nu ştiu dacă o vom mai găsi vreodată, şi, în această situaţie, e mult mai practic să dormi în magazine, la parter, sau în magazii, nu mai trebuie să urcăm şi să coborâm scările, S-a oprit ploaia, spuse soţia medicului, S-a oprit ploaia, le repetă bărbatul celor dinăuntru. Auzind aceste cuvinte, s-au ridicat cei care stăteau încă întinşi pe jos, şi-au adunat lucrurile, rucsacuri, valijoare, saci de pânză şi de plastic, de parcă ar fi plecat în expediţie, şi era adevărat, mergeau la vânătoare de hrană, unul după altul au ieşit din magazin, soţia medicului observă că erau bine înfofoliţi, deşi culorile hainelor nu se potriveau una cu alta, pantalonii ori erau atât de scurţi încât lăsau gleznele la vedere, ori atât de lungi încât aveau tivul îndoit, însă de frig nu aveau a se teme, unii bărbaţi aveau gabardină sau pardesiu, două femei purtau haine lungi de blană, umbrelele nu se zăreau, poate pentru că sunt incomode, cu spiţele ameninţând mereu ochii. Grupul, vreo cincisprezece persoane, se îndepărtă. De-a lungul străzii se iveau alte grupuri, şi oameni izolaţi, rezemaţi de ziduri, se vedeau bărbaţi scăpând de exigenţa matinală a vezicii, femeile preferau protecţia automobilelor abandonate, înmuiate de ploaie, excrementele, ici şi colo, se întindeau pe trotuar.

  Soţia medicului se întoarse lângă ai săi, care instinctiv se adăpostiseră sub copertina unei patiserii de unde ieşea un miros de frişca acrită şi alte putrefacţii, Să mergem, rosti, am găsit un adăpost, şi i-a condus în magazinul de unde ieşiseă ceilalţi. Mobilierul magazinului era intact, marfa nu era de mâncat sau îmbrăcat, se vedeau frigidere, maşini de spălat, de rufe şi de vase, cuptoare obişnuite şi cu microunde, blendere, storcătoare, aspiratoare, mixere, o mie şi una de invenţii domestice menite să facă viaţa mai uşoară. Atmosfera era plină de mirosuri grele, făcând absurdă invariabila culoare albă a obiectelor. Odihniţi-vă, spuse soţia medicului, eu merg după mâncare, nu ştiu unde o voi găsi, aproape, departe, n-am idee, aşteptaţi răbdători,