— Dumneavoastră nu ştiţi, oameni buni, că nevestei acesteia încă nu i s-a întors bărbatul acasă?

  Bogza îi întoarse o privire de mirare. Ea îşi zbătu pleoapa stângă. El zâmbi numai dintr-un colţ al gurii:

  — Ei, şi dacă nu i s-a întors acasă bărbatul, ce-i putem face noi?

  — Nu-mi puteţi face nimica, vorbi cu blândeţă Vitoria, fără să ridice fruntea. Ca o femeie năcăjită ce mă aflu, am venit la nişte prietini să-i întreb şi să-mi spuie: când s-au despărţit de Nechifor Lipan, ce vorbe au grăit? Încotro l-au văzut că se duce? Poate-a spus ceva din care aş înţelege unde să-1 caut.

  Bogza îşi vârî manile în chimir şi se uită înduioşat la nevasta lui Lipan/

  Ce-aş putea să-ţi spun? Zise el săltând din umeri. Pe drum, venind de la Dorna, ne-am înţeles asupra vânzării oilor. I-am numărat paralele. A dat o parte Cuţui care-i de faţă. Altă parte am dat eu.

  Ne-am despărţit. Lipan încă arăta grabă mare.

  Dac-aş putea să ştiu unde s-a întâmplat asta. Suspină Vitoria.

  Vrai să ştii unde s-a întâmplat asta? Pe drum.

  În care loc anume?

  Dumneata vrai să ştii cam multe, râse Calistrat. De unde vrai să ştiu chiar în ce loc? Pe cât ţin minte, ne-am oprit la Crucea Talienilor.

  Şi după ce i-aţi plătit, în care parte a apucat?

  Cum în care parte? S-a întors înapoi. S-a dus spre casa lui.

  Nu te supăra, domnu Bogza, zise Vitoria. Am vrut să ştiu dacă nu cumva a spus vreo vorbă, că ar avea de gând să nu se întoarcă acasă.

  Nu mă supăr, nevastă, măcar că mie asemenea întrebări multe şi mărunte nu-mi plac. Poate ai cumva vreo bănuială, spune curat. Nu umbla împrejur ca o albină care tot vra să împungă.

  Vai de mine şi de mine, se împotrivi munteanca, făcându-şi cruce; să mă ferească Dumnezeu sfântul de un gând rău, ori de o bănuială. Vrau să ştiu numai dacă aţi înţeles de la dânsul ceva.

  N-am înţeles nimica, îşi răsuflă Bogza rămăşiţa de supărare. I-am dat paralele şi s-a dus în treaba lui.

  La Crucea Talienilor?

  Da. Precum am spus.

  Şi oile erau trecute înainte?

  Ca totdeauna.

  — Vrasăzică un cioban, ori un baci, nu l-a mai văzut. Putea să-i lepede aceluia un cuvânt.

  Vitoria oftă şi rămase în aceeaşi poziţie, cu fruntea plecată, încercând a sfredeli duşumeaua cu beţişorul pe care-1 luase de la crâşmă.

  Atunci intră în vorbă, cu oarecare nepăsare, soţia lui domnu Iorgu Vasiliu.

  Se uită întâi la portretele de pe păreţi, apoi făcu iar semn din geană, arătând încă o dată prin asta că ea nu poate fi părtaşă la vreo nebunie ori vreo prostie a unei femei străine.

  — De la cel care nu ştie, femeie, nu poţi cere o căruţă de vorbe.

  Bogza începu a râde cătră ţigara pe care o răsucea şi dădu din cap: Aşa-i.

  — O femeie îţi poate spune mai multe. Un bărbat tace. Dar poate or şti alţii, cu care soţul dumnitale s-a văzut după aceea. Or fi crâşmari la care a făcut popas la întoarcere. Or fi poate din cei care au fost martori la învoială şi la numărătoarea banilor.

  Vitoria înălţă domol fruntea. Bogza îşi aprinse ţigara, trase şi dădu drumul pe nas fumului.

  Aşa că atâta-i, încheie el. Ce-am ştiut şi mi-am adus aminte, am spus. Poate Cuţui să mai ştie ceva.

  Eu nu mai ştiu nimica.

  Dac-a fost un cioban de faţă, îi poţi seri şi-1 poţi întreba, stărui nevasta lui domnu Vasiliu cătră Vitoria. Dac-a fost vreun om străin, poţi să te duci să-1 cercetezi, numai să ştim anume cine-i.

  Să vedem; dacă mi-oi aduce aminte, i-oi spune şi asta. Primi Calistrat. Dar eu, femeie, mai degrabă mă gândesc la alta. Să nu se fi săturat el de vechi, şi să fi căutat nou.

  Cum spui dumneata, domnu Calistrat?

  Şi-a fi găsit altă femeie, rânji Bogza. Cei de faţă zâmbiră.

  — Asta se poate, primi munteanca, zâmbind şi ea palid; numai să nu fie cea cu dinţii rânjiţi.

  Bogza pufăi şi zvârli ţigara. Urmă o tăcere. Femeile se îndreptară spre uşă.

  Domnu Bogza, vorbi din vârful buzelor Vitoria; dumneata fii bun şi nu te supăra, ca unul care ai fost prietin cu Lipan. Eu voi mai trece pe la dumneavoastră. Dacă vă mai aduceţi aminte de ceva, îmi spuneţi.

  Fie ş-aşa, răspunse Bogza. Te duci?

  Mă duc, ce să fac? Musai să-1 caut, că numai unul am. L-am căutat pe drumul mare, acuma am să-1 caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistriţa are să mă îndrepte unde trebuie.

  Toată sară aceea Gheorghiţa a rămas ucenic la domnu Iorgu Vasiliu; iar soţia lui domnu Iorgu Vasiliu şi cu Vitoria lui Lipan au stat la sfat în odăiţă punând la cale alte cercetări. Nevasta lui domnu Vasiliu s-a arătat foarte doritoare să se ducă în persoană la faţa locului, acasă, atât la Bogza, cât şi la Cuţui, să vadă mai întâi frumuseţile lumii, ş-al doilea să cumpănească deşteptăciunea cu frumuseţea, să vadă care-s mai uşoare. Dacă nici prin femei nu se va putea scurma somnul bărbaţilor, vorba lor la beţie, mărturisire în mare taină încredinţată numai nevestei – apoi atuncea, unde-i întuneric să lămurească Dumnezeu. Mai mult decât e în stare, omul nu poate face.

  Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis.

  Care vorbă?

  Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i şi pentru noi; poate şi pentru alţii.

  Adevărat cuvânt, bun cuvânt.

  Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei.

  În vremea nopţii ş-a somnului, această vedenie s-a mai