produs o dată. S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. Potrivit sfaturilor şi hotărârilor, mama şi feciorul au lăsat cojoacele cele grele şi o parte din tărhat la hanul lui domnu Iorgu Vasiliu şi au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la Sabasa. Cucoana Măria făcuse îndemn pentru anume cercetări şi lămuriri. Vitoria îşi urma un gând tainic al ei.

  Soarele îşi slobozise iarăşi puterile. Urcând şoseaua cea mare şerpuită peste Stânişoara, Vitoria şi Gheorghiţa auziră glasul puhoaielor. Acest zvon creştea mai ales când treceau peste arcurile marilor poduri de piatră, deasupra prăpăstiilor.

  Coborâră în Sabasa o dată cu apele drumului şi acolo poposiră la altă gazdă şi alţi prietini – la domnu Toma. Pe cât era de mititel domnu Vasiliu, pe-atâta era de mare şi de pletos domnu Toma. Iar nevastă-sa, Catrina, era mărunţică; dar tot aşa de vorbăreaţă ca cucoana Măria. Numaicât toate le spunea încet şi mai tainic. În clipă mărturisise Vitoriei că viaţa toată se temuse de omul ei. Măcar că ştia pe de rost Alixăndria şi Visul Maicii Domnului mai bine şi mai frumos decât un călugăr şi se închina cu smerenie dimineaţa şi sară la icoane, domnu Toma avea dese tulburări de mânie şi atuncea împungea cu fruntea în toate părţile ca un inorog. (Inorog – animal fabulos cu corp de cal, cap de cerb şi un corn în frunte.) Cu toate acestea nu era om rău. Îndată-i trecea şi-şi aducea aminte că n-a băut în ziua aceea un pahar de vin.

  Stând la masă şi la sfat cu prietinii aceştia din Sabasa, Vitoria le povesti ce făcuse, ce văzuse şi ce aflase la Suha, în partea cealaltă a muntelui. Le ceru şi lor sfat şi făcu o rugăminte anumită.

  Sfaturile lor, destul de multe şi de încurcate, le ascultă cufundată în gândul ei, fără să le audă. Iar pentru rugămintea pe care o făcuse, s-a sculat domnu Toma şi s-a arătat gata s-o însoţească pe femeia lui Lipan în lungul satului. Şi-a pus cojocelul cel nou; şi-a trecut palmele peste plete în două părţi potrivindu-şi căciula deasupra, şi, căutând după uşă toiag, a ieşit în uliţă, cu femeia străină după el.

  Vitoria adusese cu dânsa beţişorul alb cu care încercase a sfredeli duşumeaua primăriei de la Suha. Îl purta cu dânsa subsuoară ca pe ceva folositor, deşi nu-i era de nici un folos. Trecură în lungul unui drum năboit de apa dezgheţului. Oamenii stăteau închişi în căsuţele lor sub munte şi sub vânt – şi arare se arăta unul pe prispă, în lumină, privind la trecători.

  — Apoi după ce-or curge şi aceste ape, zise domnu Toma, au să iasă toţi din bârloguri. Acu datina munteanului e să doarmă. Se ştie că cel mai dulce somn e-n luna lui mărţişor.

  Din trecere, Vitoria se oprea la unele porţi, privind pe deasupra.

  — Mai avem, mai avem, grăi domnu Toma, scuturându-şi căciula.

  Cotiră pe o hudiţă sub o râpă. În fund sta închisă o gospodărie bine întocmită. Cum ajunseră la zăplazul de scânduri, domnu Toma bătu cu toiagul în poartă. Îndată răspunseră cânii. Vitoria se grăbi să treacă înainte şi împinse portiţa. Îşi trase de la subsuoară beţişorul, ca să se apere. Domnu Toma păşi în urma ei, întinzând cu luare-aminte gâtul într-o parte, ca să vadă ce se întâmplă.

  Trei câni năvăliră cu zăpăituri supărate. Deodată, cel mai mare, din mijloc, se opri. Statură şi ceilalţi; apoi se răzleţiră, lătrând din laturi. Cel din mijloc stătea neclintit şi aţintit. Era un dulău sur şi flocos, cu urechile şi cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor.

  Vitoria îşi trecu beţişorul în stânga şi întinse spre el mâna dreaptă.

  — Lupu!

  Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma. Totuşi strigase din toate puterile ei lăuntrice.

  Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se aşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care-1 mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit.

  XIII.

  Deşi ştia despre ce-i vorba, domnu Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; să vie o nevastă de pe Tarcău şi să găsească aicea, în Sabasa, cânele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de gazdă, când văzu că într-adevăr cânele răspunde la numele pe care i-1 da nevasta şi o cunoştea de stăpână cu mare bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câne de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă cânii în singurătate. A coborât şi s-a aşezat în preajmă, supunându-se cu pântecele la pământ. Munteanul a înţeles că poate să fie un câne rătăcit de la ciobanii care au irecut cu oile. L-a judecat deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat la nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-a dus mămăliga aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mâncat-o lacom, din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptând să i se deie drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpân şi tovarăş. A trecut spre şură. L-au primit astfel şi cânii. Oamenii de casă i-au dat numele Pripas, pe care el l-a înţeles – şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana.

  Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit cânele şi-i trebuie, poate să şi-1 ieie, dând numai cuvenita mulţămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales că-i vorba de