un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit şi nu se mai găseşte. În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutând parcă ceva. Din cât spune nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpânul. Se ducea poate unde zăcea leşul, într-un loc singuratic şi pustiu. După ce au venit ninsorile şi s-a pus omăt, cânele s-a mai liniştit. Tot se mai duce până la colnic. Acolo stă pe gânduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea cânelui nu-i ca a omului. Se vede că a uitat drumul, dacă într-adevăr se ducea până la stăpânul lui mort.

  În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute cânele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta îngenuncheată.

  Desfăcu năframa şi dădu omului mai mult decât aştepta. Gospodarul crezu că se înşeală el; pe urmă îşi închipui că se înşela nevasta. Desfăcu la vedere cele două bancnote de câte o sută de lei. Nevasta nu se înşelase, le împinse spre el, înnoindu-şi mulţămirea.

  Cânele o urma supus, scheunând din când în când moale. Atunci se apleca dintr-un umăr şi-i mângâia creştetul cu palma, îl întreba în gând dacă are să-i fie de folos. Nu avea nici o îndoială că are să-i fie de folos, deoarece nu se îndreptase cătră el fără hotărârea altor puteri.

  Ţine cânele cu dânsa şi-1 poartă de câteva ori în munte, până ce şi-a aduce aminte ş-a cunoaşte iarăşi locurile. Poate are să întârzie cu voia lui Dumnezeu, până ce se va mântui zăporul şi se vor scurge puhoaiele. Atunci, de pe costişă pe costişă şi din râpă în râpă are să caute oasele şi armele. Calul nu s-a văzut. Poate-a fost dus de duşmani la iarmaroacele de la câmp. Ori poate a fost şi el prăvălit şi zdrobit şi l-au ciugulit, ca şi pe stăpân, corbii. Acuma vede că chiar de la începutul începutului a înţeles această durere a vieţii ei; chiar de aceea, din întâia clipă, i-a stat inima ca în cleşte. Mai bine astfel, într-o privinţă: să-1 ştie mort, decât părăsit de casa lui, în braţele alteia şi-n aşternut străin. Dar dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura, Dumnezeu, prin sfânta de la Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-1 ridice din locul pieirii şi să-1 puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute.

  Acuma, după nişte sfaturi ale soţiei domnului Vasiliu şi după învăţătura lui domnu Toma, îi rămânea să mai facă un drum până la Borca – să întrebe pe cale, ş-acolo, încă o dată, dacă Lipan n-a fost zărit cumva întorcându-se din Stânişoara. Dumnealui, domnu Toma, nu 1-a văzut. Dacă s-ar fi întors, n-ar fi lipsit a face la crâşmă popas. Cine-a făcut o dată popas într-un loc ş-a găsit că-i bun acel popas – apoi se abate ş-a doua oară. Chiar dacă nu i-i foame, poate i-i sete. Dacă nu-1 aduce foamea, nici setea – vine din prietinie. Nechifor Lipan a trecu o dată. Domnu Toma 1-a văzut ducându-se – călare între ceilalţi doi munteni. Înapoi, venind cu faţa, nu s-a mai arătat. S-a bucurat şi Gheorghiţă de câne şi, după hotărârea maică-sii, 1-a pus în lanţ, ţinându-1 alăturea de el şi de cai. În vremea cinei, s-a sculat domnu Toma, cât era de mare, şi-a scuturat pletele şi şi-a mai adus aminte că altădată, pe când era el copilandru, s-a mai întâmplat asemenea faptă, tot în aceste părţi, în singurătăţile Stânişoarei. Iar cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit şi dat pe faţă. Dator este să-1 urmărească omul; rânduit este să-1 urmărească fiarele şi dobitoacele. Dacă ai cunoaşte înţelesurile vântului şi a ţipetelor de paseri, şi a scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gângăniilor, şi a tuturor urmelor care sunt, dar nu se văd dintr-o dată, atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai târziu. De aceea, ca un om cinstit şi săritor la năcazul altuia, domnu Toma nu stă deloc la îndoială să puie iapa la căruţă şi s-o ducă el singur până la Borca pe Vitoria şi s-o întoarcă înapoi în Sabasa, oprindu-se întruna şi cercetând pretutindeni.

  Îndoiala putea fi pân-aici. Acuma nu mai este. Lipan a rămas prăpădit între Sabasa şi Suha.

  După această hotărâre dată de domnu Toma, jupâneasa Catrina, nevasta lui, a prins a lăcrima şi căina pe Vitoria. Dar munteanca de data asta socotea că nu mai are de ce plânge. Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns, a plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme.

  Încălecând cu Gheorghiţă, a trecut iar la Suha. Lupu a mers cuminte în lanţug. Clocoteau pretutindeni puhoaiele şi bătea vânt cald. În popasul de sus au stat ş-au ascultat cum pocneşte ghiaţa într-un pârău din vale, cine ştie unde. Treceau corbi, treceau pajuri. Nu i-au dat nici o înştiinţare.

  Au ajuns, sară, la hanul lui domnu Vasiliu. Vitoria ştia că acolo are să găsească ceva. Într-adevăr, a găsit.

  În sat la Suha, se stârnise oarecare zvoană. Spuneau unii şi alţii că ar fi nevoie să vie vreun judecător de la târg, să cerceteze cum a fost cu vânzarea oilor. Să vadă dacă se află hârtia lor de cumpărătură de la Dorna, şi dacă gospodarii din Suha au chitanţă de paralele pe care le-au dat lui Lipan. Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în stare a săvârşi o faptă rea, dar e bine să-şi arate îndreptările. Afară de asta, a mai spus nu ştiu cine că numaidecât cinstiţii gospodari trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit