într-o parte, lăsându-i să iasă pe culoarul de livrare îngust subteran care deservea toate magazinele. Era gol, interzicerea de către poliţie a oricărei forme de trafic împiedicând capsulele de marfă să-l utilizeze. La zece metri distanţă, pe cealaltă parte, era o trapă ce se deschidea spre un tunel utilitar. U-amprenta deblocă încuietoarea şi trapa se deschise brusc. Aaron sprintă pe culoar şi se strecură în interior, împingând-o înaintea lui pe Corrie-Lyn, care nu mai opunea rezistenţă. Trapa se închise la fel de repede.

Aaron scană în jur. Nu era nicio lumină în tunel, în afară de cercul galben ce strălucea în jurul mânerului de urgenţă al trapei. Nu era suficient de înalt ca să poată merge în picioare, trebuia să se aplece mult. Corrie-Lyn se rezemase de perete chiar lângă trapă.

– Nu există senzori vizuali în interiorul tunelului, îi raportă U-amprenta. Doar alarme de incendiu şi de apă.

– Apă?

– În caz de inundaţii. Este în prezent regulamentul oraşului.

– Exagerare tipic birocratică, murmură el. Corrie-Lyn, trebuie să mergem.

Ea nu reacţionă. Picioarele îi tremurau încă incontrolabil. Dar se mişcă atunci când o împinse. Împreună porniră de-a lungul tunelului, târându-şi picioarele, cocoşaţi ca nişte maimuţe. Erau trape la fiecare cincizeci de metri. Aaron se opri la cea de-a şasea şi îşi lăsă funcţia de scanare să verifice exteriorul din imediata vecinătate. Nu detectă pe nimeni în apropiere. U-amprenta deblocă trapa şi se strecurară la baza unei scări iluminate de benzile polyphoto albăstrui de pe pereţi.

– Reţeaua clădirii funcţionează normal, îi spuse U-amprenta. Conştienţii poliţiei au în prezent rutinele concentrate pe monitorizarea templului şi a arcadei.

– Asta nu va dura, spuse el, se vor extinde spre exterior destul de curând. Forţează una dintre capsulele private pentru mine.

O trase pe Corrie-Lyn în picioare. Cu un braţ sub umărul ei, sprijinind-o, urcară până la primul nivel. Uşa se deschise în parcarea subterană a vechii clădiri ministeriale. U-amprenta se infiltrase în reţeaua de control a unei capsule de lux şi o adusese chiar la scară.

Capsula alunecă apoi în sus, afară din tunelul de ieşire din parcare din spatele clădirii, şi se afundă în fluxul traficului din apropiere. Conştienţii poliţiei le cerură să se identifice, iar U-amprenta lui Aaron le oferi un cod veritabil de certificat de proprietar. Corrie-Lyn se uită în jos, la masa de praf în fierbere lentă din spatele lor. Picioarele i se opriseră din tremurat. Nu era sigur dacă era efectul drogului supresor uşor pe care i-l dăduse şi care în cele din urmă îi îndepărtase aerosolii din sistem sau dacă era şocul care se instala la un nivel mai profund.

O mică flotă de capsule civice de urgenţă şi de ambulanţe se îndreptau către templu.

– Pur şi simplu au tras în noi, spuse ea. Nu ne-au avertizat şi nu ne-au somat să ne oprim mai întâi. Au deschis focul.

– Am sărit în tunelul liftului încercând să ieşim, sublinie el. Asta este o admitere clară a vinovăţiei.

– În numele lui Ozzie! Dacă nu aveai o reţea de câmp de forţă, am fi fost morţi. Nu aşa se presupune că ar trebui să acţioneze poliţia. Poliţia era, nu-i aşa?

– Da. Era chiar poliţia oraşului.

– Dar am ieşit, spuse ea nedumerită. Erau… câţi erau, zece? Douăzeci?

– Ceva de genul ăsta, da.

– Ai părăsit templul de parcă nimic nu te-ar fi putut opri. Nu a contat nimic din ce-au făcut.

– Ăsta e biononicul Înalt, pentru dumneavoastră. Singura modalitate în care un armament standard poate obţine un avantaj asupra lui este o forţă de foc copleşitoare. Dar n-au adus atât de mult hardware.

– Eşti un Înalt?

– Am biononic pentru arme Înalte. Nu sunt sigur de partea cu cultura Înaltă. Modul acela de viaţă mi se pare uşor fără rost, un fel de aristocraţie de tip pre-Confederaţie.

– Ce-i aia?

– Oameni foarte bogaţi care trăiesc o viaţă extraordinar de uşoară şi decadentă, în timp ce indivizii de rând slugăresc îndreptându-se prea devreme spre mormânt, toată munca lor fiind menită să-i susţină pe aristocraţi şi modul lor de viaţă.

– Ah, da. Nu părea interesată. Inigo era Înaltă.

– Nu, nu era, spuse Aaron în mod automat.

– De fapt, era. Dar a ţinut asta secret. Doar doi dintre noi ştiau. Nu cred că noul Cleric Conservator este conştient de adevărata natură a idolului său.

– Eşti…

– Sigură? Da, sunt sigură.

– Asta e remarcabil. Nu există nicio înregistrare a acestui fapt. Şi asta e o realizare extraordinară în zilele noastre.

– Ţi-am zis că a ţinut totul secret. Nimeni nu i-ar fi acordat atenţie unui Înalt care le arăta visele lui, nu aici, pe Lumile Externe. Avea nevoie să pară cât mai obişnuit posibil, pentru a fi acceptat ca unul dintre noi.

Aaron mormăi amuzat.

– Înalţii sunt şi ei oameni.

– Unii dintre ei. Şi îi aruncă o privire semnificativă.

– Yves era celălalt cleric, cel care ştia despre Inigo?

– Nu. Scoase un icnet scurt, speriat şi se uită înapoi. Oh, Ozzie, Yves! Era inconştient când s-a prăbuşit templul.

– Va fi bine.

– Bine? strigă ea animându-se în sfârşit. Bine? E mort!

– Ei bine, va trebui, probabil, re-vieţuit, da. Dar asta înseamnă doar câteva luni de nefuncţionare în zile noastre.

Ea pufni neîncrezător şi se aplecă spre fuzelajul transparent al capsulei, privind în jos spre oraş.

Şoc, furie şi frică, hotărî el. Mai ales frică.

– Trebuie să decizi ce vrei să faci în continuare, spuse el cu toată simpatia de care era în stare. Faci echipă cu mine sau… Ridică din umeri. Pot să-ţi dau nişte fonduri nedetectabile care ar trebui să te ajute să rămâi ascunsă.

– Ticălosule. Îşi şterse ochii, apoi se privi. Puloverul roşu avea pete mari umede,