— Nu fac discriminări, nici de rasă, origine sau sex, rânji Stephen. Ignor din principiu toate sfaturile.

— Pentru că oricum nu ştie nimeni mai bine ca tine.

— Exact.

Ea lăsă gemând capul pe spate şi rămase aşa. Neonul licări din nou, de data aceasta mai mult.

Yehoshuah tamponă, scurse substanţa, apoi tamponă din nou. Acum părea că ajunsese la o porţiune care se opunea mai mult procesului.

— Hopa, făcu el atunci când lampa pocni din nou lăsând lumina să vibreze un timp. Doar nu o să-şi dea duhul chiar acum. Precis nu există în toată clădirea neoane de schimb.

Stephen ridică sprâncenele. Judith stătea încă cu faţa spre tavan.

— Poate ar trebui totuşi să fotografiem mai întâi, zise el.

— Imediat, răspunse Yehoshuah.

Punctuleţele din porţiunea nouă păreau complet disparate şi nu voiau sub nici un chip să se unească în linii sau chiar într-un cuvânt. Yehoshuah mârâi nemulţumit, înmuie vata mai mult timp şi apăsă mai tare. Ochii săi lăcrimau deja de la mirosul ce se ridica.

— Aici! spuse el şi ridică vata. Poţi să citeşti asta? Stephen apucase stativul aparatului de fotografiat.

— Haide să fotografiem ce avem până acum.

— Imediat, imediat. Priveşte doar...

— Da, mă uit. Stephen se aplecă peste hârtie, aproape că scăpă stativul din mână. Oh, Doamne...

În acel moment se stinse lampa ultravioletă. Fără nici un sunet, fără vreun motiv vizibil. Se stinse pur şi simplu şi cu ea şi textul marcat chimic pe hârtia umedă.

— Nu poate să fie adevărat... Yehoshuah apucă furios întrerupătorul, o aprinse, o stinse, degeaba. Nimic nu se mai mişca. La naiba!

— Ai citit-o şi tu, nu-i aşa? întrebă Stephen.

— Tocmai acum, se enervă Yehoshuah, apoi sări şi se duse la capătul celălalt al încăperii, deschise sertare şi le trânti înapoi. După cum ziceam. Nu există tuburi de rezervă.

— Yehoshuah, întrebă Stephen încă odată. Ai citit şi tu?

— Asta-i tipic pentru instituţia asta, continuă el, plin de furie. Neglijenţă oriunde te-ai uita. Fiecare ia doar de aici, dar nici unul nu se gândeşte să înlocuiască piesele consumate. Şi azi e Sabatul! De unde să găsim acum tuburi de rezervă?

Stephen puse stativul camerei la loc pe masă cu o gălăgie de netrecut cu vederea.

— Yehoshuah!

Prietenul se opri şi cu aceasta se estompă şi furia sa. El îl privi pe Stephen şi încuviinţă din cap.

— Da. Am citit-o şi eu.

— Deci ai citit-o totuşi şi tu?

— Da.

Judith se ridică şi îi privi pe cei doi bărbaţi obosită.

— Ce se petrece? Sunteţi albi ca varul. Care este următorul cuvânt?

Stephen se aşeză peste cuva plată, se sprijini pe mâinile sale depărtate, ca şi cum trunchiul său ar cântări tone şi se uită în jos spre hârtia gri, găurită. Dacă se uita destul de mult asupra ei, îşi imagina că poate face să reapară scrisul fantomatic din memoria sa.

— Lived, spuse el. Următorul cuvânt era lived - trăit.

18

Felul materialului de construcţii folosit pentru clădirea care trebuie degajată are o mare influenţă asupra tehnicii de săpare. Ne-a fost destul de devreme clar că vom avea de-a face cu construcţii mai simple, ridicate din cărămizi de lut sau piatră neprelucrată. Deci trebuia să ne gândim să recunoaştem la timp resturile de ziduri care erau greu de deosebit faţă de masa de moloz şi să le păstrăm. Am pus mare preţ şi pe găsirea podelei în cadrul clădirii, deoarece descoperiri făcute direct pe podea (de exemplu ceramică, sticlă, monede, scarabei) vor ajuta la datarea stratului respectiv.

Profesor Wilford-Smith

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet Hamesh

Probabil că bărbatul care şedea impozant într-unui dintre fotolii ca Domnul Lumii ar fi vrut ca discutarea rezultatelor investigaţiei tomografice să aibă loc aici, în această rulotă climatizată, şi nu afară la vreo masă rabatabilă. Acesta era finanţatorul săpăturilor, şeful cel mare, atât înţelesese George Martinez între timp. Purta un costum gri-închis, ireproşabil, cu cravată de mătase, care era ţinută de un ac de aur cu briliant, şi o frizură ireproşabilă şi ca să transpire era, pe drept cuvânt, ultimul lucru pe care şi-l dorea. Cu toate că în această dimineaţă de sâmbătă, după gustul lui George, afară era încă destul de plăcut, iar aici, înăuntru, aproape prea răcoare, în această sală de şedinţe, atât de albă puteai crede că ai intrat din greşeală într-un frigider.

Prezentarea rezultatelor era, ca întotdeauna, sarcina lui Bob Richards. George muncea, iar Bob aduna laurii, aşa stăteau lucrurile, n-avea ce face. În dimineaţa asta nici măcar nu-l deranja pe George. Era bucuros că nu trebuia să spună nimic. Oricum era mai mic pericolul să-l ia gura pe dinainte.

Gideon fusese absolut serios, asta se putea simţi. Mai întâi, George crezuse că israelianul solid voia să-l ia peste picior; să încerce cam cât putea să-i povestească unui prostănac de mexican. O! Ce furios fusese! Un bărbat furios cu o mitralieră pe umăr, dragul de el! Nu, nu să-l ia peste picior! Dar ar fi putut să audă greşit. Să fi înţeles ceva greşit. Povestea era pur şi simplu prea incredibilă.

Bob întinse fotografiile furnizate de Sotom 2 pe toată masa, pentru ca ele să-şi facă mai întâi efectul. Mereu făcea aşa. Să-şi dea importanţă, ca nimeni altul. Oamenii se uitau mereu la aceste poze şi nu înţelegeau pentru nimic în lume ce trebuiau să recunoscă la ele şi, când erau pe punctul să dispere, atunci în sfârşit Bob Richards lua cuvântul. Chiar la momentul potrivit. Îşi trecea mâna tacticos prin părul blond, ondulat şi începea să explice în treacăt, într-un ton familiar, ca şi cum pe masă s-ar afla un plan al oraşului, despre care ai putea să emiţi tot felul de păreri şi ca şi cum fiecare ar înţelege bineînţeles ce vrea să spună. El nu spunea niciodată ceva de genul: „Această pată neagră indică rămăşiţele unui zid la zece metri”. La el aşa ceva suna cu totul altfel, de exemplu cam aşa: „Aceste ziduri s-ar fi putut să se întindă la aproximativ zece metri.” Şi apoi dădeau toţi din cap afirmativ, mureau de atâta veneraţie şi vedeau ziduri exact acolo unde degetul arătător al lui Bob Richards rătăcea peste fotografiile haşurate în gri.

George se minuna de fiecare dată când trăia