fiecare seară la masă, de multe ori după o lungă perioadă de tăcere. Părea să bea foarte multă apă la masă și obișnuiam să-l privesc, întrebându-mă dacă într-adevăr îi tremură mâinile sau doar mi se pare.

Eu și Jaja nu vorbeam despre oamenii care veneau acasă. Voiam să vorbesc despre asta, dar Jaja se uita în altă parte când aduceam vorba din priviri și schimba subiectul când deschideam discuția. Singura dată când l-am auzit spunând ceva a fost când a sunat tușica să afle ce face Papa, pentru că auzise despre furoarea pe care o iscase Standard. Papa nu era acasă, așa că vorbi cu mama. După aceea, mama îi dădu telefonul lui Jaja.

— Tușico, nu-l vor atinge pe Papa, l-am auzit spunând pe Jaja. Știu că are multe relații în străinătate.

În timp ce-l ascultam pe Jaja continuând să-i spună tușicăi Ifeoma că plantase tijele de hibiscus, dar că încă e prea devreme să spui că vor trăi, mă întrebam de ce mie nu-mi spusese niciodată asta despre Papa.

Când am luat telefonul, tușica Ifeoma părea foarte aproape și se auzea tare. După ce ne-am salutat, am inspirat adânc și am spus:

— Salută-l pe părintele Amadi.

— Întreabă mereu de tine și de Jaja, spuse tușica Ifeoma. Stai așa, nne, e și Amaka aici.

— Kambili, ke kwanu? Vocea Amakăi suna diferit la telefon. Degajată. Mult mai puțin predispusă să înceapă o ceartă. Mult mai puțin dispusă să te ia peste picior sau poate aceasta era doar pentru că nu-i vedeam surâsul superior.

— Sunt bine, am spus. Mulțumesc. Mulțumesc pentru desen.

— M-am gândit că ți-ar plăcea să-l păstrezi. Vocea ei era încă răgușită când vorbea despre Papa-Nnukwu.

— Mulțumesc, am șoptit. Nu-mi închipuisem că Amaka se gândea măcar la mine, nici că știa ce vreau, nici că știa că vreau ceva.

— Știi că akwam ozu lui Papa-Nnukwu e săptămâna viitoare?

— Da.

— Ne vom îmbrăca în alb. Negrul e prea deprimant, mai ales nuanța pe care o poartă oamenii când jelesc, ca tăciunele. Eu voi conduce dansul nepoților. Părea foarte mândră.

— Se va odihni în pace, am spus. Mă întrebam dacă-și dă seama că și eu aș fi vrut să port alb și să intru în dansul funerar al nepoților.

— Da, așa va fi. Făcu o pauză. Mulțumim unchiului Eugene.

Nu știam ce să spun. Mă simțeam de parcă stăteam într-un loc unde un copil vărsase pudră de talc și trebuia să merg cu grijă, ca să nu alunec și să cad.

— Papa-Nnukwu chiar își făcea griji că nu va avea o înmormântare cum se cuvine, spuse Amaka. Acum știu că se va odihni în pace. Unchiul Eugene i-a dat mamei atâția bani că poate cumpăra șapte vaci pentru înmormântare!

— Asta e bine. Am bâiguit.

— Sper ca tu și Jaja să puteți veni de Paști. Epifaniile încă mai au loc, așa că, poate de data asta, putem merge în pelerinaj la Aokpe, dacă asta îl convinge pe unchiul Eugene să vă lase. Și îmi fac confirmarea în Duminica Paștilor și mi-ar plăcea ca tu și Jaja să fiți aici.

— Și eu vreau să vin, am spus zâmbind, pentru că vorbele pe care tocmai le rostisem, întreaga conversație cu Amaka erau ca într-un vis. M-am gândit la propria mea confirmare, de anul trecut, la Sfânta Agnes. Papa îmi cumpărase rochia albă de dantelă și un voal fin, în mai multe straturi, pe care femeile din grupul de rugăciune al mamei l-au atins, îngrămădindu-se în jurul meu după liturghie. Episcopul se chinui puțin să-mi ridice voalul de pe față ca să-mi facă semnul crucii pe frunte și să spună: „Ruth, primește pecetea darului Sfântului Duh”. Ruth. Papa îmi alesese numele de confirmare.

— Ți-ai ales un nume de confirmare? am întrebat.

— Nu, spuse Amaka. Ngwanu, mama vrea să-i amintească ceva mătușii Beatrice.

— Salută-i pe Chima și pe Obiora, am spus, înainte să-i dau telefonul mamei.

Înapoi în cameră, mă uitam la manualul meu, întrebându-mă dacă părintele Amadi chiar întrebase de noi sau dacă tușica Ifeoma spusese asta doar din curtoazie – dacă își amintea și el de noi cum ne aminteam și noi de el. Dar tușica Ifeoma nu era așa. Ea n-ar fi spus asta dacă el n-ar fi întrebat. Eram curioasă dacă întrebase de noi, de mine și de Jaja, în același timp, ca despre două lucruri care merg împreună. Porumb și ube. Orez și tocăniță. Yam și ulei. Sau dacă vorbise separat despre noi, dacă mai întâi întrebase de mine și apoi de Jaja. Când l-am auzit pe Papa venind de la serviciu, m-am dezmeticit și m-am uitat la carte. Umplusem o foaie de hârtie cu mâzgălituri, siluete de omuleți și „părintele Amadi”, scris de o sută de ori. Am rupt foaia de hârtie.

Am mai rupt multe altele în săptămânile ce au urmat. Pe toate era scris „părintele Amadi” de zeci de ori. Pe unele încercam să-i surprind vocea, folosind simboluri muzicale. Pe altele, desenasem literele din numele lui folosind numerale romane. Totuși, nu trebuia să-i scriu numele ca să-l văd. Recunoșteam o secvență din mersul lui, pasul acela săltat și sigur pe el, în cel al grădinarului. Îi vedeam constituția musculară în Kevin și, când începu din nou școala, o secvență din zâmbetul lui, în zâmbetul maicii Lucy. În a doua zi de școală, m-am dus împreună cu fetele pe terenul de volei. N-am auzit șoptindu-se „snoaba sălbatică”, nici râsete batjocoritoare. N-am observat ghionturile amuzate pe care și le dădeau una alteia. Am așteptat, cu mâinile încrucișate, până când am fost aleasă. Vedeam doar pielea părintelui Amadi de culoarea lutului și auzeam doar „Ai picioare