•

A plouat tare în ziua în care a murit Ade Coker, o ploaie stranie, furioasă în mijlocul harmattanului pârjolitor. Ade Coker lua micul dejun cu familia lui când un curier i-a adus un pachet. Fiica lui, în uniforma de școală primară, stătea în fața lui la masă. Bebelușul era în apropiere, într-un scaun înalt. Soția lui îi dădea bebelușului Cerelac cu lingurița. Ade Coker a sărit în aer când a deschis pachetul – un pachet despre care știa toată lumea că era de la șeful statului, chiar dacă soția lui Yewande nu spusese că Ade Coker se uitase la plic și spusese: „Are ștampila Casei Statului”, înainte să-l deschidă.

Când eu și Jaja am venit acasă de la școală, ne-am udat aproape până la piele de la mașină până la ușa de la intrare; ploua atât de tare că se formase o mică piscină lângă hibiscuși. Mă mâncau picioarele în sandalele mele de piele ude. Papa era prăbușit pe o canapea în camera de zi, hohotind. Părea atât de mic. Papa, care era atât de înalt că uneori își lăsa capul în jos când trecea pragul, atât de înalt încât croitorul lui folosea mereu material în plus ca să-i coasă pantalonii. Acum părea mic, arăta ca un sul de material boțit.

— Trebuia să-l oblig pe Ade să nu publice articolul ăla, spunea Papa. Trebuia să-l protejez. Trebuia să-l fac să oprească știrea aia.

Mama îl ținea aproape de ea, cu fața cuibărită la pieptul ei.

— Nu, spuse ea. O zugo, nu.

Jaja și cu mine stăteam și ne uitam. M-am gândit la ochelarii lui Ade Coker, mi-am imaginat lentilele lui groase, albăstrii, ramele albe topindu-se într-o mâzgă lipicioasă. Mai târziu, după ce mama ne povesti ce se întâmplase, cum se întâmplase, Jaja spuse: „Așa a fost voia Domnului, Papa”, și Papa zâmbi și-l bătu ușor pe spate.

Papa organiză înmormântarea lui Ade Coker; înființă un cont pentru Yewande și copii, le cumpără o casă nouă. Le plăti bonusuri uriașe angajaților de la Standard și le ceru tuturor să-și ia un concediu prelungit. Îi apărură cearcăne sub ochi în săptămânile acelea, de parcă cineva i-ar fi supt carnea delicată, lăsându-i ochii cufundați în orbite.

Atunci, am început să am coșmaruri, în care vedeam rămășițele carbonizate ale lui Ade Coker împroșcate pe masa din sufragerie, pe uniforma fiicei lui, pe castronul de cereale al bebelușului, pe farfuria lui cu ochiuri. În unele coșmaruri, eu eram fiica, și rămășițele carbonizate erau ale lui Papa.

•

La câteva săptămâni după moartea lui Ade Coker, cearcănele erau încă săpate pe figura lui Papa și avea o încetineală în mișcări de parcă i-ar fi fost greu să-și ridice picioarele și să-și miște mâinile. Îi lua mai mult timp să răspundă când vorbeai cu el, să-și mestece mâncarea, chiar și să găsească pasajele corecte de citit din Biblie. Dar se ruga mult mai mult și, câteodată, când mă trezeam noaptea să merg la baie, îl auzeam strigând de pe balconul care dădea în curtea din față. Chiar dacă stăteam pe toaletă și ascultam, nu reușeam niciodată să înțeleg ce spune. Când i-am spus despre asta lui Jaja, a dat din umeri și mi-a spus că probabil Papa vorbește în limbi necunoscute nouă, cu toate că știam amândoi că Papa nu era de acord cu cei care vorbeau în alte limbi, pentru că asta făceau pastorii aceia falși de la bisericile penticostale care apăreau precum ciupercile după ploaie.

Mama ne spunea adesea mie și lui Jaja să nu uităm să-l îmbrățișăm mai strâns pe Papa, să știe că suntem alături de el, pentru că era foarte solicitat și stresat. Niște soldați se duseseră la una din fabricile lui cu niște șobolani morți într-o cutie și apoi închiseseră fabrica, spunând că găsiseră șobolanii acolo și că puteau răspândi boli prin napolitane și biscuiți. Papa nu mai mergea la celelalte fabrici atât de des ca înainte. Uneori, părintele Benedict venea înainte ca eu și Jaja să mergem la școală și era tot în biroul lui Papa când veneam acasă. Mama spunea că rostesc novene speciale. În zile din acestea, Papa nu mai urca să verifice dacă eu și Jaja ne urmăm programul zilnic, așa că Jaja venea la mine în cameră să vorbim sau doar să stea pe pat cât eu învățam, înainte să meargă în camera lui.

Într-una din zilele acelea, Jaja veni la mine în cameră și mă întrebă:

— Pot să văd desenul cu Papa-Nnukwu?

Ochii mei zăboviră asupra ușii. Nu mă uitam niciodată la desen când Papa era acasă.

— E cu părintele Benedict, spuse Jaja. Nu va veni.

Am scos desenul din geantă și l-am desfăcut. Jaja se uită la el, trecându-și degetul deformat peste vopsea, degetul cu care nu mai simțea mare lucru.

— Am brațele lui Papa-Nnukwu, spuse Jaja. Vezi? Am brațele lui. Vorbea de parcă era în transă, de parcă uitase unde e și cine e. De parcă uitase că nu mai simte mare lucru cu degetul lui mic.

Nu i-am spus lui Jaja să înceteze, nici nu i-am atras atenția că își trecea degetul deformat peste desen. N-am pus desenul la loc imediat. În loc de asta, m-am dus mai aproape de el și ne-am uitat amândoi la desen, în liniște, îndelung. Suficient de mult ca părintele Benedict să plece. Știam că va veni Papa să îmi spună noapte bună, să mă sărute pe frunte. Știam că va fi îmbrăcat cu pijamalele stacojii, care împrumutau ochilor lui o lucire roșiatică. Știam că Jaja nu va avea destul