timp să strecoare desenul înapoi în geantă și că Papa va arunca o privire peste el, obrajii i se vor umfla ca niște fructe necoapte de udala și va scuipa cuvinte igbo din gură.

Și asta s-a și întâmplat. Poate asta voiam amândoi să se întâmple, fără să fim conștienți de asta. Poate că ne schimbaserăm cu toții după Nsukka – chiar și Papa – și lucrurile trebuiau să se schimbe, să-și modifice ordinea originală.

— Ce e asta? Ați luat-o cu toții pe căi păcătoase? Ce faceți cu desenul acela? De unde îl aveți? întrebă Papa.

— O nkem. E al meu, spuse Jaja. Strânse desenul la piept, învelindu-l cu brațele.

— E al meu, am spus.

Papa se legănă ușor de pe o parte pe alta, șovăind, ca un om pe cale să cadă la picioarele unui pastor charismatic, după punerea mâinilor. Papa nu șovăia adesea. Șovăitul lui era ca agitarea unei sticle de coca-cola care exploda într-o spumă violentă când o deschideai.

— Cine a adus desenul ăla în casa asta?

— Eu, am spus.

— Eu, spuse Jaja.

Dacă Jaja s-ar fi uitat la mine, i-aș fi cerut să nu ia vina asupra lui. Papa înhăță desenul de la Jaja. Mâinile i se mișcară cu iuțeală, acționând împreună. Desenul nu mai era. Deja reprezenta ceva pierdut, ceva ce nu avusesem niciodată, ce nu aveam să posed vreodată. Acum, chiar și acea amintire dispăruse și, la picioarele lui Papa, stăteau bucățele de hârtie brăzdate de culori pământii. Bucățile erau foarte mărunte, foarte exacte. Dintr-odată și nebunește, mi-am imaginat trupul lui Papa-Nnukwu tăiat în bucăți mici și așezat în frigider.

— Nu! am țipat. M-am repezit la bucățelele de hârtie de pe jos ca și cum aș fi vrut să le salvez, ca și cum, salvându-le pe ele, l-aș fi salvat pe Papa-Nnukwu.

— Ce te-a apucat? întrebă Papa. Ce-ai pățit?

Stăteam întinsă pe jos, ghemuită ca un copil în uter din manualul meu de Științe Integrate pentru Școli Gimnaziale.

— Ridică-te! Pleacă de lângă desenul ăla!

Am rămas întinsă, fără să mă mișc.

— Ridică-te! spuse din nou Papa. Tot nu m-am mișcat. A început să dea în mine cu picioarele. Cataramele de metal de pe papucii lui de casă mă înțepau ca niște mușcături de țânțari uriași. Vorbea non-stop, necontrolat, într-o combinație de igbo și engleză, carne moale cu oase ascuțite. Lipsă de credință. Adorație păgână. Flăcările iadului. Ritmul loviturilor se întețea, iar eu mă gândeam la muzica Amakăi, la muzica ei inspirată din cultură, care uneori începea cu un saxofon calm și apoi o lua la goană într-un ritm nebunesc. M-am ghemuit mai tare, în jurul bucăților de desen; erau fine, pufoase. Încă mai aveau mirosul metalic al paletei de desen a Amakăi. Înțepăturile erau aspre acum, semănau mai tare cu niște mușcături, pentru că metalul cădea pe carnea vie de pe spate, picioare, mijloc. Șuturi. Șuturi. Șuturi. Poate acum era o curea, pentru că mi se părea foarte grea catarama de metal. Pentru că auzeam șuieratul în aer. O voce joasă spunea „Te rog, biko, te roog”. Și mai multe înțepături. Mai multe palme. Gura mi s-a umplut de o umezeală sărată. Mi-am închis ochii și m-am cufundat în tăcere.

•

Când am deschis ochii, am știut imediat că nu sunt în patul meu. Salteaua era mai tare decât a mea. Am dat să mă ridic, dar durerea mi-a săgetat tot trupul, în înțepături insuportabile. Am căzut la loc.

— Nne, Kambili. Slavă Domnului! Mama se ridică și-mi așeză mâna pe frunte și apoi obrazul ei, pe obrazul meu. Slavă Domnului. Slavă Domnului că te-ai trezit.

Îi simțeam obrazul plin de lacrimi. Atingerea ei era ușoară și totuși îmi trimitea ace dureroase în tot corpul, începând de la cap. Era ca apa fierbinte pe care mi-o turnase Papa pe picioare, doar că acum mă ardea tot trupul. Mă durea chiar și gândul la orice mișcare.

— Mă arde în tot corpul, am spus.

— Șșșșșt, spuse ea. Odihnește-te numai. Slavă Domnului că te-ai trezit.

Nu voiam să fiu trează. Nu voiam să simt durerea vie dintr-o parte. Nu voiam să simt ciocanul greu care mă lovea în cap. Chiar și să trag aer în piept era agonie. Un doctor în alb era în cameră, la picioarele patului. Îi cunoșteam vocea; era lector la biserică. Vorbea încet și sigur, așa cum făcea când își citea prima și a doua prelegere, și totuși, nu puteam auzi mai nimic. Coastă ruptă. Vindecat frumos. Hemoragie internă. Se apropie și-mi ridică ușor mâneca de la cămașă. Injecțiile mă speriaseră dintotdeauna – de câte ori avusesem malarie, mă rugam să fiu nevoită să iau tablete de Novalgin în loc de injecții cu clorochină. Dar acum, o înțepătură de ac era nimica toată. Aș fi luat injecții în fiecare zi în locul durerilor din tot corpul. Fața lui Papa era aproape de a mea. Părea atât de aproape că nasul lui aproape că-l atingea pe al meu, și totuși îmi dădeam seama că avea privirea blândă, că vorbește și plânge în același timp.

— Fiica mea. Comoara mea. Nu ți se va întâmpla nimic. Comoara mea.

Nu eram sigură că nu visez. Mi-am închis ochii.

Când i-am deschis din nou, părintele Benedict stătea deasupra mea. Îmi făcea semnul crucii pe picioare cu ulei, uleiul avea miros de ceapă și mă durea și atingerea lui ușoară. Papa era aproape de mine. Și el murmura rugăciuni, cu mâinile așezate ușor pe mine. Mi-am închis ochii.

— Nu înseamnă nimic. Fac miruirea ultimă oricui e grav bolnav,