Mă uitam fix la mișcările buzelor ei. Nu eram grav bolnavă. Știa doar. De ce spune că sunt grav bolnavă. Ce caut aici, la spitalul St. Agnes?

— Mama, cheam-o pe tușica Ifeoma, am spus.

Mama se uită în altă parte.

— Nne, trebuie să te odihnești.

— Cheam-o pe tușica Ifeoma, te rog.

Mama se întinse să mă țină de mână. Avea fața umflată de plâns și avea buzele crăpate, cu fâșii mici de piele care se decojeau. Voiam să mă ridic și s-o iau în brațe și în același timp îmi venea s-o dau la o parte, s-o împing atât de tare de să se răstoarne cu scaun cu tot.

•

Fața părintelui Amadi mă privea când am deschis ochii. Era un vis, era în imaginația mea și totuși îmi doream să nu mă doară așa de tare să zâmbesc, ca să pot zâmbi.

— La început, nu puteau să-i găsească o venă, mi-a fost atât de frică. Era vocea mamei, reală, lângă mine. Nu visam.

— Kambili. Kambili. Te-ai trezit? Vocea părintelui Amadi era mai profundă, mai puțin melodioasă decât în visurile mele.

— Nne, Kambili, nne. Era vocea tușicăi Ifeoma; fața ei apăru lângă cea a părintelui Amadi. Își prinsese în sus părul împletit în codițe, într-un coc imens care arăta de parcă avea un coș de rafie așezat pe cap. Am încercat să zâmbesc. Mă simțeam amețită. Ceva se scurgea din mine, alunecând, secătuindu-mi forța fizică și psihică și nu mă puteam împotrivi.

— Medicația o adoarme, spuse mama.

— Nne, verișorii tăi îți transmit salutări. Ar fi venit, dar sunt la școală. Părintele Amadi e aici cu mine. Nne…

Tușica Ifeoma îmi prinse mâna, dar eu am tresărit și mi-am retras-o. Chiar și efortul de a-mi retrage mâna durea. Voiam să-mi țin ochii deschiși, voiam să-l văd pe părintele Amadi, să-i simt parfumul, să-i aud vocea, dar mi se închideau pleoapele.

— Nu mai puteți continua așa, nwunye m, spuse tușica Ifeoma. Când o casă ia foc, fugi afară înainte să ți se prăbușească acoperișul în cap.

— Nu s-a mai întâmplat niciodată așa. N-a mai pedepsit-o niciodată așa, spuse mama.

— Kambili vine la Nsukka după ce iese din spital.

— Eugene nu va fi de acord.

— Îi voi spune eu. Tatăl nostru a murit, așa că nu mai există nicio amenințare păgână la mine în casă. Vreau ca Jaja și Kambili să stea la mine, cel puțin până la Paști. Fă-ți și tu bagajele și vino la Nsukka. Îți va fi mai ușor să pleci când copiii nu sunt acolo.

— Nu s-a mai întâmplat niciodată așa.

— Ai auzit ce-am spus, gbo? zise tușica Ifeoma, ridicând vocea.

— Am auzit.

Vocile se îndepărtau, de parcă mama și tușica Ifeoma erau într-o barcă ce plutea repede pe mare și valurile le înghițeau vocile. Înainte să le pierd vocile, m-am întrebat unde dispăruse părintele Amadi. Mi-am deschis ochii câteva ore mai târziu. Era întuneric afară și becurile erau stinse. În licărirea de lumină ce pătrundea de pe hol pe sub ușa închisă am văzut crucifixul pe perete și silueta mamei pe un scaun la picioarele patului.

— Kedu? Voi fi lângă tine toată noaptea. Dormi. Odihnește-te, spuse mama. Se ridică și se așeză pe pat. Îmi mângâie perna; știam că îi e frică să mă atingă și să-mi provoace astfel durere. Tatăl tău a stat lângă tine în fiecare noapte în ultimele trei zile. N-a închis un ochi.

Mi-a fost greu să-mi întorc capul, dar am făcut-o și m-am uitat în altă parte.

•

Meditatoarea mea particulară veni în săptămâna următoare. Mama îmi spuse că Papa intervievase zece oameni înainte s-o aleagă pe ea. Era o soră tânără și nu-și depusese încă jurământul final. Mărgelele din rozariu, care erau prinse în jurul taliei peste veșmântul ei de culoarea cerului, foșneau când se mișca. Părul blond, subțire îi ieșea de sub maramă. Când îmi dădu mâna și spuse Kee ka ime? am fost uimită. Nu auzisem niciodată un alb vorbind igbo, și atât de bine. Vorbea încet în engleză când aveam lecții și în igbo, cu toate că nu atât de des, când nu aveam. Își crea propria ei liniște, așezându-se în ea și trecându-și degetele peste rozariu în timp ce eu citeam pasaje la literatură. Dar știa multe lucruri; vedeam asta în adâncul ochilor ei căprui. Știa, de exemplu, că puteam să-mi mișc mai multe părți ale corpului decât îi ziceam doctorului, cu toate că nu spunea nimic. Chiar și durerea ascuțită din coaste devenise suportabilă și capul nu îmi mai pulsa ca înainte. Dar îi spuneam doctorului că e la fel de rău ca înainte și urlam când încerca să-mi pipăie coastele. Nu voiam să plec de la spital. Nu voiam să mă duc acasă.

Mi-am dat examenele pe patul de spital, în timp ce maica Lucy, care a adus personal subiectele, a așteptat pe un scaun lângă mama. Mi-a dat timp în plus pentru fiecare examen, dar am terminat cu mult înainte să expire timpul. Mi-a adus carnetul câteva zile mai târziu. Ieșisem prima. Mama nu a cântat cântecele ei de laudă în igbo; a spus doar „Mulțumesc Domnului”.

Colegele de clasă m-au vizitat în după-amiaza aceea, cu ochii plini de admirație și respect. Auziseră că supraviețuisem unui accident. Sperau să mă întorc cu un ghips pe care să-și pună toate semnătura. Chinwe Jideze îmi aduse o carte poștală mare pe care scria „Însănătoșire grabnică, unei persoane speciale” și se așeză pe patul meu și vorbi cu mine