în șoaptă, confidențial, ca și cum fusesem prietene apropiate dintotdeauna. Îmi arătă chiar și carnetul ei de note – ieșise a doua. Înainte să plece, Ezinne mă întrebă:

— Așa-i că de acum n-o să mai fugi acasă imediat după ore?

Mama îmi spuse că aveau să mă externeze în două zile. Dar că nu voi merge acasă, ci la Nsukka, timp de o săptămână, și Jaja avea să vină cu mine. Nu știa cum îl convinsese tușica Ifeoma pe Papa, dar el fusese de acord că aerul de la Nsukka e bun pentru mine, pentru recuperarea mea.

•

Ploaia stropea pe jos, în verandă, deși soarele ardea, și a trebuit să-mi mijesc ochii ca să mă uit afară prin ușa de la camera de zi a tușicăi Ifeoma. Mama obișnuia să ne spună, mie și lui Jaja, că Dumnezeu nu se poate hotărî ce să trimită, soare sau ploaie. Stăteam în camerele noastre și ne uitam pe geam la stropii de ploaie scânteind în lumina soarelui, așteptând ca Dumnezeu să se hotărască.

— Kambili, vrei un mango? întrebă Obiora din spatele meu.

Voise să mă ajute să intru în casă când am ajuns, după-amiaza devreme, și Chima insistase să mă ajute să-mi duc geanta. De parcă le era teamă că starea mea gravă se păstrase undeva înăuntru și va izbucni iar dacă fac efort prea mare. Tușica Ifeoma le spusese că fusesem grav bolnavă și aproape că murisem.

— Voi mânca mai târziu, i-am spus, întorcându-mă.

Obiora lovea cu un mango galben în peretele camerei de zi. Făcea asta până când interiorul devenea o pulpă moale. Apoi mușca puțin într-un capăt al fructului și sugea până când sâmburele se mișca în gol în coajă, ca un om îmbrăcat în haine prea mari. Amaka și tușica Ifeoma mâncau și ele mango, dar cu cuțitul, tăind felii de pulpă portocalie și tare de pe sâmbure.

M-am dus afară pe verandă și m-am sprijinit de balustrada metalică, privind ploaia subțiindu-se până la câțiva picuri și apoi oprindu-se. Dumnezeu hotărâse să fie soare. Era un miros de prospețime în aer, parfumul acela comestibil pe care pământul copt de căldură îl lasă la prima atingere a ploii. Mi-am imaginat că merg în grădină, unde Jaja e așezat în genunchi, scoțând un bulgăre de pământ cu degetele și mușcând din el.

— Aku na-efe! Aku zboară! strigă un copil într-unul din apartamentele de sus.

Aerul se umplu de aripi multicolore plutind de jur împrejur. Copiii fugiră afară din casă cu ziare împăturite și cutii goale de Bournvita. Loveau aku în zbor cu ziarele și apoi se aplecau să îi adune și să-i pună în cutiile de metal. Unii dintre ei alergau pur și simplu încolo și încoace, lovind aku doar de dragul de a o face. Alții se lăsau pe vine să îi privească pe cei care își pierduseră aripile târându-se pe jos, să-i urmărească în timp ce se prindeau unii de alții și se mișcau ca o sfoară neagră, un colier mobil.

— E interesant cum mănâncă oamenii aku. Dar pune-i să mănânce termitele fără aripi și nu mai e același lucru. Și, cu toate acestea, cei fără aripi sunt doar cu un stadiu sau două mai jos decât aku, spuse Obiora.

Tușica Ifeoma râse.

— Ia uită-te la tine, Obiora. Acu’ vreo câțiva ani erai primul care alerga după ei. Și, în afară de asta, n-ar trebui să vorbești de copii cu atâta dispreț, îl necăji Amaka. Până la urmă, sunt toți la fel ca tine.

— Eu n-am fost niciodată copil, spuse Obiora, îndreptându-se spre ușă.

— Unde te duci? întrebă Amaka? Să alergi după aku?

— Nu mă duc să alerg după termitele acelea zburătoare, mă duc numai să mă uit, spuse Obiora. Să observ.

Amaka râse, iar tușica Ifeoma îi ținu isonul.

— Pot să mă duc și eu, mami? întrebă Chima. Deja se îndrepta spre ușă.

— Da, dar știi că n-o să le prăjim, da?

— Pe acelea pe care le prind i le dau lui Ugochukwu. Ei prăjesc aku la ei acasă, spuse Chima.

— Ai grijă să nu-ți intre în urechi, inugo? Sau o să te facă să asurzești! strigă tușica Ifeoma în timp ce Chima se repezea afară.

Tușica Ifeoma își luă papucii și urcă la etaj să vorbească cu o vecină. Am rămas singură cu Amaka, stând alături, lângă balustradă. Făcu un pas înainte să se aplece peste balustradă, iar umărul ei s-a atins de al meu. Vechea senzație de stinghereală dispăruse.

— Ai devenit iubita părintelui Amadi, spuse ea. Avea același ton relaxat pe care-l avusese cu Obiora. N-avea cum să știe cât de tare tânjește inima mea. A fost foarte îngrijorat când ai fost bolnavă. Vorbea atât de mult despre tine. Și, amam, nu era doar grija preotului față de un credincios.

— Ce spunea?

Amaka s-a întors să-mi studieze fața nerăbdătoare.

— Te-ai îndrăgostit de el, nu-i așa?

„Îndrăgostit” era puțin spus. Nici măcar nu se apropia de ce simțeam, de cum mă simțeam, dar am spus „Da”.

— Ca toate celelalte fete din campus.

Mi-am încleștat mâna pe balustradă. Știam că Amaka nu îmi va spune mai multe dacă nu întreb. De fapt, voia să-mi dau drumul la gură.

— Ce vrei să spui? am întrebat.

— Oo, toate fetele de la biserică sunt îndrăgostite de el. Chiar și câteva dintre femeile măritate. Oamenii se îndrăgostesc de preoți tot timpul, știi? E palpitant să ai de-a face cu Dumnezeu ca rival. Amaka își trecu mâna peste balustradă, să șteargă picăturile de ploaie.

— Cu tine e altfel. Nu l-am auzit niciodată vorbind așa despre cineva. Spunea că nu râzi niciodată. Că ești foarte timidă, deși se întâmplă multe în căp