— M-am bucurat că a venit la spital, am spus. Am rostit asta cu ușurință, lăsând cuvintele să se rostogolească pe limbă. Ochii Amakăi încă mă sfredeleau.

— Unchiul Eugene ți-a făcut asta, okwia? întrebă ea.

Am dat drumul balustradei, simțind dintr-odată nevoia să fac pipi. Nu mă întrebase nimeni, nici măcar doctorul de la spital sau părintele Benedict. Nu știam ce le spusese Papa. Sau dacă le spusese ceva.

— Ți-a spus tușica Ifeoma? am întrebat.

— Nu, dar am presupus că e așa.

— Da, el, am spus, și apoi am fugit la baie. Nu m-am întors să văd reacția Amakăi.

•

În seara aceea, s-a oprit curentul, chiar înainte să apună soarele. Frigiderul tremură, se scutură, apoi amuți. Nu mi-am dat seama cât de tare hârâia până când s-a oprit. Obiora a adus lămpile pe petrol în verandă și ne-am așezat în jurul lor plesnind insectele minuscule care urmăreau orbește lumina gălbuie și se loveau de abajurul de sticlă. Părintele Amadi veni mai târziu cu porumb copt și ube împachetate în ziare vechi.

— Părinte, sunteți cel mai grozav! Exact la asta mă gândeam, porumb și ube, spuse Amaka.

— Am adus toate astea cu condiția să nu începi nicio dispută azi, spuse părintele Amadi. Vreau doar să văd cum se simte Kambili.

Amaka râse și duse pachetul înăuntru să pună conținutul pe farfurie.

— Mă bucur să văd că ți-ai revenit, spuse părintele Amadi, studiindu-mă, de parcă voia să se asigure că sunt întreagă. Am zâmbit. Îmi făcu semn să mă ridic pentru o îmbrățișare. Atingerea trupului lui a fost încordată și fermecătoare. M-am retras. Aș fi vrut ca Jaja, Chima și Obiora, și tușica Ifeoma, și Amaka să dispară cu toții o vreme. Aș fi vrut să fiu singură cu el. Aș fi vrut să-i spun cât de bine mă simt pentru că e acolo, că nuanța de lut aprins a pielii lui e acum culoarea mea preferată.

O vecină bătu la ușă și intră cu o cutie de plastic plină cu aku, frunze de anara și ardei roșii. Tușica Ifeoma îmi spuse că n-ar fi bine să mănânc, pentru că s-ar putea să-mi facă rău la stomac. L-am privit pe Obiora turtindu-și o frunză de anara în palmă. Presără pe frunză aku, prăjite în bețigașe crocante, și ardeii și apoi o rulă. Câteva căzură afară în timp ce-și îndesa frunza în gură.

— Oamenii din popor spun că după ce aku zboară devine iarăși larvă, zise părintele Amadi. Băgă mâna în castron și-și azvârli câteva în gură. Când eram copil, îmi plăcea la nebunie să alerg după aku. Era doar o joacă, oricum, pentru că, dacă voiai să le prinzi, așteptai până seara, când își pierdeau toate aripile și cădeau. Vorbea cu nostalgie.

Mi-am închis ochii și i-am lăsat vocea să mă dezmierde mi l-am imaginat copil, înainte să i se lățească umerii, alergând după aku pe afară, prin pământul înmuiat de ploi proaspete.

•

Tușica Ifeoma spuse că încă nu trebuie să ajut la căratul apei, până nu e sigură că m-am înzdrăvenit suficient. Așa că m-am trezit ultima, când razele soarelui pătrundeau deja în cameră, făcând oglinda să scânteieze. Amaka stătea la geamul din camera de zi când am ieșit. M-am dus și m-am așezat lângă ea. Se uita spre verandă, unde tușica Ifeoma stătea pe un scaun și vorbea. Femeia care stătea lângă tușica avea o privire pătrunzătoare, buze serioase și nu era machiată deloc.

— Nu putem sta cu mâinile în sân, mba. Unde ai mai auzit de așa ceva ca unic administrator într-o universitate? spuse tușica aplecându-se înainte, de pe scaun. În rujul arămiu îi apăreau crăpături fine când își strângea buzele. Consiliul de administrație votează un vicecancelar. Așa e de când s-a construit universitatea și așa trebuie să fie, oburia?

Femeia se uită în depărtare, dând întruna din cap, cum fac oamenii când caută cuvintele potrivite să vorbească. Atunci când vorbi, o făcu foarte încet, de parcă s-ar fi adresat unui copil încăpățânat.

— Se spune că circulă o listă, Ifeoma, de lectori care nu sunt loiali universității. Se spune că s-ar putea să fie concediați. Și numele tău e pe ea.

— Nu sunt plătită să fiu loială. Când spun adevărul, asta devine pentru ei trădare.

— Ifeoma, crezi că ești singura care știe adevărul? Crezi că nu știm adevărul cu toții, ha? Dar, gwakenem, adevărul le va ține de foame copiilor tăi? Adevărul le va plăti taxele școlare? El îi va îmbrăca?

— Când vom deschide gura, ai? Când soldații vor fi numiți lectori, și studenții se vor duce la cursuri cu armele îndreptate spre tâmplă? Când vom deschide gura? Tușica Ifeoma avea vocea ridicată. Dar vâlvătaia din ochii ei nu era îndreptată spre femeie; era furioasă pe ceva mult mai mare decât femeia din fața ei.

Femeia se ridică. Își netezi fusta galben-albastră, lungă de abia i se vedeau papucii maro.

— Ar trebui să mergem. La ce oră este cursul tău?

— Două.

— Ai benzină?

— Ebekwanu? Nu.

— Hai că te duc eu. Am ceva benzină.

Le-am urmărit pe tușica Ifeoma și pe femeia aceea mergând încet spre ușă, de parcă le apăsa și ceea ce vorbiseră și ceea ce nu spuseseră. Amaka așteptă ca tușica să închidă ușa după ea, înainte să plece de la geam și să se așeze pe un scaun.

— A spus mama să nu uiți să-ți iei analgezicele, Kambili, spuse ea.

— Despre ce vorbea