— Unicul administrator, spuse Amaka scurt, de parcă aș fi înțeles imediat despre ce e vorba. Își trecea mâna de-a lungul scaunului de ratan întruna.

— Este echivalentul șefului statului, la universitate, spuse Obiora. Universitatea devine un microcosmos al țării.

Nu-mi dădusem seama că e acolo, citind o carte întins pe jos în camera de zi. Nu mai auzisem pe nimeni care să folosească termenul de „microcosmos” până atunci.

— Îi spun mamei să tacă din gură, zise Amaka. Ține-ți gura dacă nu vrei să-ți pierzi slujba, pentru că poți fi concediată fiam, uite-așa. Amaka pocni din degete ca să arate cât de repede puteau s-o dea afară pe tușica Ifeoma.

— Ar trebui s-o concedieze, ca să putem pleca în America, spuse Obiora.

— Mechie onu, spuse Amaka. Taci din gură.

— America? M-am uitat de la Amaka la Obiora.

— Tușa Phillipa o cheamă pe mama să se ducă acolo. Cel puțin acolo oamenii sunt plătiți la timp, spuse Amaka cu amărăciune, de parcă ar fi acuzat pe cineva de ceva.

— Iar munca mamei va fi recunoscută în America, fără alte tâmpenii politice, spuse Obiora dând din cap afirmativ, aprobându-se singur, în caz că n-avea cine.

— Ți-a zis mama că pleacă undeva, gbo? Acum Amaka bătea în scaun cu mișcări rapide.

— Știi de când îi tot analizează dosarul? întrebă Obiora. Trebuia să fie lector principal de câțiva ani buni.

— Ți-a spus asta tușica Ifeoma? am întrebat prostește, fără să fiu măcar sigură ce vreau să spun, pentru că nu știam ce altceva să spun, pentru că nu-mi mai puteam imagina viața fără tușica Ifeoma, fără Nsukka.

N-au răspuns nici Obiora, nici Amaka. Se uitau unul la altul în liniște și aveam senzația că nu vorbiseră cu mine de fapt. M-am dus afară și m-am rezemat de balustrada de pe verandă. Plouase toată noaptea. Jaja îngenunchease în grădină și scotea buruienile. Nu mai era nevoie să ude, pentru că se ocupa cerul de asta. Mușuroaie de furnici răsăriseră în pământul roșiatic afânat din grădină, ca niște castele în miniatură. Am tras adânc aer în piept și l-am ținut acolo, să savurez mirosul frunzelor verzi spălate de ploaie, așa cum îmi imaginam că savurează un fumător ultimul fum din țigară. Tufele de allamanda care mărgineau grădina erau înflorite din plin, cu flori galbene, cilindrice.

Chima trăgea de flori și-și înfigea degetele în ele, unul după altul. Îl priveam cercetând floare după floare, căutând o floare mică, să-i încapă pe degetul mic.

•

În seara aceea, părintele Amadi se opri pe la noi în drum spre stadion. Voia să ne ia pe toți cu el. Antrena niște băieți din Ugwu Agidi, pentru campionatele locale de sărituri în înălțime. Obiora împrumutase un joc video de la un vecin de sus și băieții erau toți îngrămădiți pe canapea în fața televizorului, în camera de zi. Nu voiau să meargă la stadion, pentru că trebuiau să înapoieze jocul în scurt timp.

Amaka râse când părintele îi spuse să vină.

— Nu încercați să fiți amabil, părinte, știți că preferați să fiți singur cu iubita dumneavoastră, spuse ea. Și părintele Amadi zâmbi și nu spuse nimic.

M-am dus singură cu el. Aveam gura încleștată din cauza stingherelii în timp ce conducea spre stadion. Am fost recunoscătoare că n-a spus nimic despre afirmația Amakăi și în loc de asta a vorbit despre ploile parfumate și a cântat odată cu corul igbo puternic de pe caseta lui din mașină. Băieții din Ugwu Agidi erau deja acolo când am ajuns la stadion. Erau versiuni mai înalte și mai mature ale băieților pe care îi văzusem data trecută; pantalonii lor plini de găuri erau la fel de tociți, iar tricourile la fel de zdrențuite. Părintele Amadi ridică vocea – își pierdea muzicalitatea când făcea asta – în timp ce îi încuraja și le arăta ce puncte slabe au. Când nu se uitau, ridica bara mai sus, apoi striga: „Încă o dată, gata, start”, iar ei săreau peste ea, unul după altul. O mai ridică de vreo câteva ori până când se prinseră și îi spuseră: „Ai! Ai! Fada{24}”. Râse și le spuse că el crede că pot sări mai sus decât cred ei că pot. Și că tocmai îi demonstraseră că are dreptate.

Era exact ce făcea și tușica Ifeoma cu verișorii mei, mi-am dat atunci seama, fixându-le limite tot mai sus, prin felul în care vorbea cu ei, prin așteptările pe care le avea de la ei. Făcea asta tot timpul, crezând că sunt în stare să sară și mai sus. Și ei reușeau. Cu mine și cu Jaja era altfel. Noi nu săream peste bară pentru că știam că putem, ci pentru că eram îngroziți că nu vom reuși.

— Ce-ți umbrește fruntea? mă întrebă părintele Amadi, așezându-se lângă mine. Umărul lui îl atingea pe al meu. Mirosul nou de sudoare și cel vechi, de parfum, îmi umplură nările.

— Nimic.

— Atunci vorbește-mi despre acest nimic.

— Credeți în băieții aceștia, am articulat în sfârșit.

— Da, spuse el privindu-mă. Iar ei n-au nevoie să cred în ei, cât am eu personal nevoie de asta.

— De ce?

— Pentru că am nevoie să cred în ceva ce nu pun niciodată la îndoială. Luă sticla de apă și bău cu sete din ea. I-am privit mișcările gâtului în timp ce înghițea apa. Aș fi vrut să fiu eu apa, să pătrund în el, să fiu cu el. Nu fusesem niciodată atât de invidioasă pe apă. Ochii lui îi surprinseră pe ai