— Puteţi să faceţi preziceri?

  — Nu. Din fericire sau din nefericire, nu pot. Dacă sun de parcă aş face numai prevestiri sumbre, e din cauză că sunt extrem de realist. Generalizez şi gândesc deductiv, de aceea ce spun eu ajunge să sune aşa. Motivul este că realitatea din jurul meu nu este altceva decât un conglomerat de prevestiri sumbre adeverite. Orice ziar ai deschide, în orice zi, dacă pui în balanţă ştirile bune cu cele proaste, e clar oricui în ce direcţie se va înclina.

  Se apropie o curbă şi Oshima trece cu grijă într-o treaptă inferioară de viteză. Este o manevră atât de delicată, încât nu simt nimic când încetineşte. Doar sunetul motorului se schimbă.

  — Dar am o veste bună, spune el. Ne-am hotărât să te primim. Vei face parte din personalul bibliotecii Komura.

  Cred că îndeplineşti cerinţele.

  Îmi întorc privirea spre el.

  — Vreţi să spuneţi că o să lucrez la biblioteca Komura?

  — Mai exact fie spus, vei face parte din ea. Acolo vei dormi, acolo vei trăi. La ora deschiderii, deschizi biblioteca, la ora închiderii, o închizi. Tu ai un trai regulat şi pari în formă, aşa că munca nu-ţi va fi o corvoadă. Insă mie sau doamnei Saeki, care nu avem putere, ne e greu şi dacă faci asta în locul nostru, ţi-am fi recunoscători. Mai sunt şi alte treburi zilnice, dar nu e nimic dificil. De exemplu, să-mi faci o cafea bună sau niscaiva cumpărături… Ţi-am pregătit o cameră. E o anexă a bibliotecii şi are şi duş. Iniţial, a fost cameră de oaspeţi, dar la noi nu vine nimeni să rămână peste noapte şi acum este complet nefolosită. O să stai acolo.

  Dacă locuieşti în bibliotecă, avantajul major este că poţi citi cât îţi place.

  — De ce…, încep eu să spun, dar îmi pierd cuvintele.

  — De ce facem asta? Motivul e foarte simplu. Eu te înţeleg pe tine, iar doamna Saeki pe mine. Eu te accept pe tine, iar doamna Saeki mă acceptă pe mine. Faptul că eşti un băiat de cincisprezece ani, fugit de acasă, despre a cărui identitate nu ştim nimic, nu este totuşi o problemă majoră.

  Până la urmă, ce zici despre a deveni o parte din bibliotecă?

  Mă gândesc o vreme, apoi spun:

  — Eu voiam să am un loc de dormit cu un acoperiş deasupra capului. Atâta tot. Mai departe de atât nu sunt în stare să mă gândesc acum. Nu înţeleg prea bine ce înseamnă să devin parte din bibliotecă, dar vă sunt extrem de recunoscător dacă îmi daţi voie să locuiesc acolo. Aşa nici nu mai am nevoie să iau mereu trenul.

  — Atunci rămâne stabilit. Te duc la bibliotecă şi o să devii parte din ea.

  Intrăm pe şosea şi lăsăm în urmă câteva oraşe. Prin faţa ochilor mi se perindă un panou publicitar imens cu reclamă la credite de consum, o benzinărie exagerat decorată ca să atragă privirile, un restaurant cu ferestre mari de sticlă, un Iove hotel în forma unui castel occidental, un magazin falimentat cu casete video, din care a mai rămas doar firmamentul, o sală depachinko1 cu o parcare mare. McDonald's.

  — Eleven, Lawson, Skylark, Denny's… Realitatea plină de zgomote ne înconjoară. Frâna pneumatică a unui tir, claxoane, gaz de eşapament. Flăcările din sobă, licăritul stelelor, liniştea din pădure, pe care le-am avut lângă mine Până nu demult, pier în depărtare. Nici nu mi le mai pot aminti prea bine.

  — Sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le ştii despre doamna Saeki. Când era mică, mama mea a fost colegă de Şcoală cu ea şi erau foarte apropiate. Din spusele mamei mele, se pare că a fost un copil foarte inteligent. Avea note <notă>

  1 Joc de noroc foarte popular în Japonia.

  Bune, se pricepea la scris, era as la sport şi foarte bună la pian. Era cea mai bună la orice. În plus, era frumoasă.

  Sigur, încă mai este frumoasă, încuviinţez.

  — Avea un iubit încă din şcoala primară, fiul cel mare al familiei Komura. Cei doi aveau aceeaşi vârstă şi formau un cuplu frumos, ca Romeo şi Julieta. Erau rude îndepărtate.

  Locuiau aproape unul de celălalt şi oriunde mergeau, orice făceau, erau împreună. Erau atraşi unul de celălalt şi, când au crescut, au început să se iubească ca femeie şi bărbat.

  Mama îmi spunea că erau cu adevărat un singur trup şi un singur suflet.

  Cât aşteaptă la semafor, Oshima priveşte cerul. Se face verde, demarează şi trece în faţa unei cisterne.

  — Îţi aminteşti despre ce ţi-am vorbit odată în bibliotecă?

  Despre cum oamenii îşi caută cealaltă jumătate?

  — Povestea despre oamenii de trei sexe, bărbat-bărbat, bărbat-femeie şi femeie-femeie?

  — Da, povestea lui Aristofan despre cum orbecăim prin viaţă, căutându-ne cu disperare cealaltă jumătate. Doamna Saeki şi cu el nu au avut nevoie să se caute. Se găsiseră unul pe celălalt de la bun început.

  — Au avut noroc.

  — Au avut noroc, categoric. Până la un anumit punct.

  Oshima îşi trece palma peste obraz verificând cât i-a crescut barba, dar pe chipul său nu se vede nici urmă de fir de păr. E neted ca porţelanul.

  — Când a împlinit optsprezece ani, el s-a dus la facultate în Tokyo. Avea rezultate bune şi îşi dorea să urmeze un studiu de specialitate. Voia să iasă în lume. Ea a rămas la Conservator, să urmeze pianul. Suntem într-o zonă conservatoare, iar ea provenea dintr-o familie conservatoare. Fiind unicul lor copil, părinţii ei nu au vrut să o trimită la Tokyo.

  Aşa au ajuns cei doi să se despartă pentru prima dată în viaţă. Parcă însuşi Dumnezeu i-a despărţit cu securea.

  Evident, cei doi îşi scriau în fiecare zi. „E important să trecem şi prin aşa ceva, să fim despărţiţi”, îi scria