lucrez cu documente autentice sau autentice pe jumătate! Dacă există pe undeva, cineva se va putea duce oricând să le caute şi să demonstreze că ceva a fost relatat în mod inexact... Documentul, ca să convingă, trebuie să fie alcătuit ex novo şi, la o adică, nu trebuie să se arate originalul lui, ci să se vorbească despre el, ca să nu se poată ajunge la nicio sursă existentă, aşa cum s-a întâmplat cu Regii Magi, despre care a vorbit doar Matei în două versete şi n-a spus nici cum se numeau, nici câţi erau, nici că erau regi, iar toate celelalte sunt zvonuri ale tradiţiei. Şi totuşi, pentru oameni sunt adevăraţi ca şi Iosif şi Maria şi ştiu că undeva sunt venerate trupurile lor. Se cere ca revelaţiile să fie extraordinare, răscolitoare, să spunem chiar romaneşti. Numai aşa devin credibile şi pentru poporul de rând şi stârnesc indignare. Cât anume crezi că-i pasă unui făcător de vinuri din Champagne că evreii le impun alor lor să serbeze în cutare sau cutare fel nunta fiicei? Este asta o dovadă că ei vor să-i vâre mâna în buzunar?

Îmi dădusem seama atunci că documentul doveditor eu îl aveam, adică aveam rama lui convingătoare — mai ceva decât Faust al lui Gounod, după care parizienii se dădeau în vânt de câţiva ani — şi nu rămânea decât să găsesc conţinuturile potrivite. Mă gândeam, evident, la adunarea masonilor pe Muntele Tunetului, la planul lui Joseph Balsamo şi la noaptea iezuiţilor în cimitirul din Praga.

De unde putea să pornească proiectul ebraic pentru cucerirea lumii? Păi, de la posedarea aurului, cum îmi sugerase Toussenel. Cucerirea lumii, ca să pună în stare de alarmă monarhi şi guverne, posesia aurului, ca să-i satisfacă pe socialişti, pe anarhişti şi pe revoluţionarii de orice fel, distrugerea principiilor sănătoase ale lumii creştine, ca să-i neliniştească pe papă, pe episcopi şi pe preoţi. Şi să introduc un strop din cinismul acela bonapartist despre care vorbise atât de bine Joly şi din ipocrizia aia iezuită pe care atât Joly, cât şi eu le învăţaserăm de la Sue.

Revenisem în bibliotecă, dar de data asta la Paris, unde era mult mai mult material decât la Torino şi găsisem alte imagini ale cimitirului din Praga. Exista încă din Evul Mediu, iar în decursul veacurilor, deoarece nu se putea extinde în afara perimetrului îngăduit, îşi suprapusese mormintele, astfel încât să adăpostească poate o sută de mii de cadavre, iar lespezile se îndeseau aproape una-ntr-alta, umbrite de frunzişurile socului, fără niciun portret care să le înfrumuseţeze, fiindcă iudeii au oroare de imagini. Poate că gravorii fuseseră fascinaţi de sit şi exageraseră în a crea ciupercăria aceea de pietre ca arbuştii unui desiş, îndoiţi de toate vânturile, spaţiul semăna cu gura larg căscată a unei bătrâne vrăjitoare cu dantura ştirbită. Dar, graţie unor gravuri mai pline de imaginaţie care-l zugrăveau sub lumina lunii, îmi apăruse deodată limpede profitul ce se putea scoate din atmosfera aceea de pandemoniu vrăjitoresc, mai ales dacă între ceea ce păreau a fi dalele unui pavaj ridicate în toate sensurile din cauza unei zguduiri subpământene ar fi fost aşezaţi, aduşi de spate, încotoşmănaţi, cu glugi, cu bărbile lor cenuşii ca de ţapi, nişte rabini puşi pe un complot, aplecaţi şi ei precum lapidele de care se rezemau, ca să formeze în noapte o pădure de fantome zgribulite. Iar în centru se afla mormântul lui Rabbi Low, care în secolul al XVII-lea născocise Golemul, creatură monstruoasă menită să împlinească răzbunările tuturor iudeilor.

Mai ceva decât Dumas, mai ceva decât iezuiţii.

Fireşte, ceea ce relata documentul meu ar fi trebuit să apară drept depoziţia orală a unui martor obligat să se păstreze incognito sub ameninţarea cu moartea. Ar fi trebuit să reuşească să intre pe timpul nopţii în cimitir, înainte de ceremonia anunţată, travestit în rabin, ascunzându-se aproape de mormanul de pietre care fusese mormântul lui Rabbi Low. La miezul nopţii fix — de parcă, asemenea unui blestem, clopotul unei biserici creştine ar fi bătut de departe adunarea iudee — aveau să sosească doisprezece indivizi înfăşuraţi în mantii întunecate, iar un glas, parcă ieşit din fundul unui mormânt, avea să-i salute ca fiind cei doisprezece Rosche-Bathe-Abboth, căpetenii ale celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, iar fiecare dintre ei avea să răspundă: „Te salutăm, o, fiu al osânditului”.

Iată scena. Aşa cum se petrecuse pe Muntele Tunetului, vocea celui ce-i convocase întreabă: „Au trecut o sută de ani de la ultima noastră adunare. De unde veniţi şi pe cine reprezentaţi?”. Şi, pe rând, vocile răspund: rabbi Juda din Amsterdam, rabbi Benjamin din Toledo, rabbi Levi din Worms, rabbi Manasse din Budapesta, rabbi Gad din Cracovia, rabbi Simeon din Roma, rabbi Zebulon din Lisabona, rabbi Ruben din Paris, rabbi Dan din Constantinopol, rabbi Asser din Londra, rabbi Isascher din Berlin, rabbi Naphtali din Praga. Atunci vocea, adică cel de-al treisprezecelea sosit, cere ca fiecare să-i spună bogăţiile comunităţii lui şi calculează bogăţiile familiei Rothschild şi ale altor bancheri evrei ce au triumfat prin lume. Se ajunge astfel la rezultatul de şase sute de franci de cap pentru cele trei milioane cinci sute de mii de evrei trăitori în Europa, adică la două miliarde de franci. Încă nu-i destul ca să distrugem două sute şaizeci şi cinci de milioane de creştini, comentează cea de-a treisprezecea voce, dar destui ca să începem.

Trebuia să mă gândesc la ceea ce aveau să spună, dar concepusem deja încheierea. Cea de-a treisprezecea voce invocase spiritul lui Rabbi Low, o lumină albăstruie se înălţase din mormântul său, devenind din ce în ce mai violentă şi mai orbitoare, fiecare dintre cei doisprezece adunaţi acolo aruncase câte o piatră pe morman, iar lumina se stinsese treptat. Cei doisprezece aproape că dispăruseră în direcţii diferite, înghiţiţi (cum se spune) de întuneric, iar cimitirul îşi recăpătase spectrala-i şi anemica-i melancolie.

 

Aşadar Dumas, Sue, Joly, Toussenel. Îmi lipsea, pe lângă dibăcia părintelui Barruel, ghidul meu spiritual în toată reconstituirea aceea, punctul de vedere al unui catolic fervent. Tocmai în zilele acelea, Lagrange, îndemnându-mă să grăbesc relaţiile mele cu Alliance Israelite, îmi vorbise despre Gougenot des