— După cât mi se dovedeşte, e pe cale să termine, zicea Lagrange, o carte despre iudei şi iudeificarea popoarelor creştine, nu ştiu dacă sunt destul de explicit. Dumitale ţi-ar prinde bine să-l întâlneşti ca să aduni material suficient pentru a-i mulţumi pe prietenii noştri ruşi. Nouă ne-ar prinde bine să avem ştiri mai precise despre ceea ce se pune la cale, deoarece n-am vrea ca bunele relaţii dintre guvernul nostru, Biserică şi mediul financiar ebraic să se strice. Vei putea să te apropii de el spunând că eşti cercetător al iudaismului care-i admiră lucrările. Este cineva care te poate introduce la el, un anume abate Dalla Piccola, care ne-a mai făcut nu puţine servicii.

— Însă eu nu ştiu ebraica, spusesem eu.

— Păi cine ţi-a spus că Gougenot o ştie? Ca să urăşti pe careva nu-i nevoie să vorbeşti ca el.

Acum (dintr-odată!) îmi amintesc prima mea întâlnire cu abatele Dalla Piccola. Îl văd de parcă mi-ar sta în faţă. Şi văzându-l, înţeleg că nu e un dublu al meu sau o sosie, cum se mai spune, pentru că arată pe puţin de şaizeci de ani, e aproape cocoşat, strabic şi cu dinţii ieşiţi în afară. Abatele Quasimodo, îmi spusesem eu, văzându-l pe atunci. În plus, avea accent nemţesc. Din acea primă întâlnire nu-mi amintesc altceva decât că Dalla Piccola îmi şoptise că trebuiau ţinuţi sub supraveghere nu numai evreii, ci şi masonii, pentru că, la urma urmelor, era vorba de aceeaşi conspiraţie. Eram de părere că nu trebuia să se deschidă mai mult de un front o dată şi amânasem discuţia, dar din unele aluzii ale abatelui înţelesesem că ştirile despre bisericuţe masonice îi puteau interesa pe iezuiţi, deoarece Biserica pregătea acum o ofensivă foarte violentă împotriva leprei masonice.

— În orice caz, spusese Dalla Piccola, în ziua în care dumneata o să trebuiască să iei contact cu cercurile respective, să-mi spui. Eu sunt frate într-o lojă pariziană şi am multe cunoştinţe de folos în mediul respectiv.

— Dumneata, un abate? zisese Simonini, iar Dalla Piccola zâmbise: — De-ai şti câţi abaţi sunt masoni...

Obţinusem între timp o convorbire cu cavalerul Gougenot des Mousseaux. Era un ins de vreo şaptezeci de ani, deja cam sărac cu duhul, convins de puţinele idei pe care le avea şi interesat doar să dovedească existenţa demonului şi a magilor, vrăjitorilor, spiritiştilor, mesmeriştilor, a evreilor, a preoţilor idolatri şi până şi a „electriciştilor” ce susţineau existenţa unui soi de principiu vital.

Vorbea în şuvoi continuu şi o luase de la origini. Ascultam resemnat ideile bătrânului cu privire la Moise, la farisei, la marele sinedriu, la Talmud, însă Gougenot îmi oferise în timpul ăsta nişte coniac foarte bun, lăsând neglijent sticla pe o măsuţă din faţa lui, deci suportam.

Îmi dezvăluia că procentul femeilor stricate era mai mare la evrei decât la creştini (şi oare nu se ştia asta din Evanghelii, se întreba Simonini, unde Iisus, cum se mişcă puţin, dă de prostituate şi de păcătoase cu droaia?), apoi arăta că în morala talmudică nu exista aproapele şi nici vreo menţiune a îndatoririlor pe care le-am avea în ceea ce-l priveşte, fapt ce explică şi, în felul său, justifică lipsa de scrupule a evreilor în a ruina familii, a dezonora fete tinere, a lăsa văduve şi oameni bătrâni pe drumuri după ce le-au stors şi sângele din ei luând camătă. Ca şi în cazul târfelor, numărul răufăcătorilor era mai mare la iudei decât la creştini: — Ştii dumneata că, din douăsprezece cazuri de furt judecate de tribunalul din Leipzig, unsprezece li se datorau evreilor? exclama Gougenot şi adăuga cu un zâmbet răutăcios: Şi chiar şi pe Muntele Calvarului erau doi tâlhari la un singur om drept. Şi în genere, adăuga el, crimele comise de evrei sunt dintre cele mai perverse, cum ar fi înşelăciunea, falsul, camăta, falimentul fraudulos, contrabanda, falsificarea monetară, extorcarea, frauda comercială, ca să nu-ţi mai spun şi altele.

După aproape o oră de detalii privitoare la camătă, iată că venea partea cea mai picantă, despre uciderea copiilor şi antropofagie, şi, în fine, aproape ca să opună acestor practici întunecate o comportare lucidă şi vizibilă la lumina zilei, iată şi metehnele publice ale finanţei ebraice şi slăbiciunea guvernanţilor francezi în a le ţine piept şi a le pedepsi.

Lucrurile cele mai interesante, încă în mică măsură utilizabile, veneau atunci când des Mousseaux amintea, de parcă era şi el evreu, superioritatea intelectuală a evreilor asupra creştinilor, sprijinindu-se tocmai pe declaraţiile lui Disraeli pe care le ascultasem de la Toussenel — de unde se vede că socialiştii fourierişti şi catolicii monarhişti erau uniţi măcar prin aceleaşi opinii despre ebraism — şi părea să se opună imaginii răspândite a iudeului rahitic şi bolnăvicios: e drept că, needucându-şi niciodată trupul şi nepracticând nici artele militare (să ne gândim la importanţa pe care grecii, în schimb, o dădeau competiţiilor fizice), iudeii erau fragili şi slabi de constituţie, dar erau mai longevivi, de o fecunditate de neconceput — efect şi al apetitului lor sexual neînfrânat — şi imuni la atâtea boli care loveau restul omenirii şi deci şi mai periculoşi ca invadatori ai lumii.

— Explică-mi de ce, îmi spunea Gougenot, evreii au fost aproape întotdeauna cruţaţi de epidemiile de holeră, chiar dacă trăiau prin părţile cele mai nesănătoase şi mai insalubre ale oraşului. Vorbind despre ciuma din 1346, un istoric al epocii a spus că, din motive misterioase, evreii nu au fost loviţi de ea în nicio ţară, Frascator ne spune că numai evreii s-au salvat din epidemia de tifos din 1505, Daguer ne demonstrează că evreii au fost singurii care au supravieţuit epidemiei dizenterice de la Nymegen, din 1736, Wawruch a dovedit că tenia nu se manifestă la populaţia evreiască din Germania. Ce spui de asta? Cum e cu putinţă, dacă-i vorba de poporul cel mai murdar din lume şi dacă se căsătoresc numai între cei de acelaşi sânge, pentru că în ghetou fiecare se înrudeşte cu celălalt? Asta e contra tuturor legilor naturii.