De pe insula Keeling, mersul nostru se mai încetini şi începu să se schimbe, ducîndu-ne adesea la mari adîncimi. Planurile înclinate, care puteau fi aşezate oblic faţă de linia de plutire cu ajutorul unor pîrghii din interior, au fost folosite de mai multe ori. Ne-am coborît astfel pînă la doi şi chiar trei kilometri, fără ca să putem însă măsura adîncimea Mării Indiilor, al cărei fund n-a putut fi atins nici cu sonde de treisprezece mii de metri. În straturile mai adînci, termometrul arăta întotdeauna peste 4°. Am observat că numai în straturile apropiate de suprafaţă apa era totdeauna mai rece, acolo unde fundul se găsea la o adîncime mai mică. În ziua de 25 ianuarie, oceanul fiind cu totul pustiu, Nautilus pluti toată ziua la suprafaţă, lovind valurile cu elicea lui puternică şi aruncînd apa la o mare înălţime. Semăna atunci atît de bine cu un cetaceu uriaş, încît ar fi putut înşela pe oricine l-ar fi văzut. Trei sferturi de zi mi le-am petrecut pe punte, privind întinsul apelor. Nimic în zare, în afară de un steamer lung, care trecu pe la orele patru după-amiază în direcţie opusă nouă, spre vest. Catargele steamerului se zăriră o clipă; el însă nu-l putea vedea pe Nautilus care se ridica abia cu puţin deasupra apei. Mi-am închipuit că nava aceea aparţine Liniei peninsulare şi orientale care face serviciul de pe insula Ceylon la Sidney, trecînd prin Roy-Georges şi Melbourne.

Pe la cinci după-amiază, înaintea scurtei înserări care în zonele tropicale leagă ziua cu noaptea, am văzut, împreună cu Conseil, o privelişte ciudată.

Există un animal plăcut la vedere, a cărui întîlnire, după cum se credea în vechime, prevesteşte noroc. Aristotel, Ateneus, Plinius, Opianus îi studiaseră obiceiurile şi vorbiseră despre el cu toată arta poeţilor Greciei şi Romei. Ei îl numiseră «Nautilus» sau «pompilius». Dar ştiinţa modernă n-a păstrat denumirea aceasta: moluscă e cunoscută acum sub numele de «argonaut».

Un grup de cîteva sute de asemenea argonauţi, făcînd parte din specia argonauţilor tuberculaţi, specifică Mării Indiilor, călătorea tocmai atunci la suprafaţa oceanului.

Moluştele acestea graţioase "mergeau cu spatele înainte, mişcîndu-se cu ajutorul unui tub locomotor, prin care aruncau afară apa pe care o aspiraseră. Din cele opt tentacule ale fiecărui argonaut, şase, lungi şi subţiri, pluteau pe apă, pe cînd celelalte două, lăţite ca nişte palme, erau întinse în vînt asemenea unor pînze uşoare. Le vedeam cît se poate de desluşit găoacea ondulată şi în formă de spirală, pe care Cuvier o asemuieşte pe drept cuvînt cu o corăbioară elegantă. În adevăr, găoacea poartă ca o navă animalul care a secretat-o, fără ca acesta să fie lipit de ea.

— Argonautul poate să-şi părăsească găoacea, i-am spus lui Conseil, dar n-o părăseşte niciodată.

— Ca şi căpitanul Nemo, îmi răspunse, pe bună dreptate, Conseil. De aceea ar fi făcut mai bine să-şi numească vasul Argonautul.

Nautilus pluti aproape o oră printre moluşte — apoi, nu ştiu de ce, ele se speriară toate deodată. Ca la un semn, pînzele fură trase, braţele se strînseră, corpurile se înghemuiră, găoacele se răsturnară schimbîndu-şi centrul de greutate şi întreaga flotilă dispăru sub valuri. Totul se petrecu într-o clipă şi nu cred ca vreodată vasele vreunei escadre să fi manevrat cu mai multă punctualitate. În acelaşi timp, noaptea coborî dintr-o dată şi valurile, abia mişcate de vînt, se prelinseră liniştite pe sub învelişurile de fier ale lui Nautilus.

A doua zi, 26 ianuarie, am tăiat Ecuatorul pe la al optzeci şi doilea meridian, intrînd în Emisfera Boreală. În cursul zilei ne-a însoţit un alai fioros de rechini, fiare înspăimîntătoare care mişună prin mările acelea, făcîndu-le foarte periculoase, în scurtă vreme, însă, Nautilus, sporindu-şi viteza, îi lăsă în urmă chiar şi pe cei mai repezi dintre aceştia.

La 27 ianuarie, în largul Golfului Bengal, am văzut de mai multe ori o privelişte înfiorătoare: cadavre care pluteau la suprafaţa apei. Erau morţii oraşelor indiene, tîrîţi de Gange pînă în larg. Pentru că vulturii, singurii gropari ai ţinutului, nu isprăviseră de sfîrtecat cadavrele, rechinii se grăbeau să le dea o mînă de ajutor în funebra lor îndeletnicire.

Pe la orele şapte seara, Nautilus, pe jumătate cufundat, plutea într-o mare ca de lapte, ce părea că se întinde pînă dincolo de zări. Să fi fost efectul razelor lunii? Nu, pentru că luna nouă, abia de două zile, era încă sub orizont, în razele soarelui. Întregul cer, deşi luminat de stele, părea negru faţă de albeaţa apelor.

Conseil nu-şi credea ochilor; mă întrebă care sînt cauzele acestui fenomen ciudat. Din fericire am putut să-i răspund.

— Ai în faţă ceea ce se numeşte o mare de lapte, îi spusei, o întindere nesfîrşită de apă albă, care poate fi văzută adesea în apropierea ţărmurilor din Amboine ca şi prin meleagurile în care ne aflăm acum.

— N-ar putea domnul să-mi spună cauzele unei asemenea privelişti? Că doar nu s-o fi prefăcut apa în lapte!

— Nu, Conseil, albeaţa care te uimeşte e datorată numai nenumăraţilor infuzori, un fel de viermuşori{17} luminoşi, gelatinoşi şi fără culoare, subţiri cît firul de păr şi a căror lungime nu trece de-o cincime de milimetru. Parte din vietăţile acestea se lipesc între ele pe o întindere de cîteva leghe.

— Cîteva leghe! strigă Conseil.

— Da, băiete, şi nu încerca să socoteşti numărul infuzorilor! N-ai să izbuteşti, fiindcă, dacă nu mă înşel, unii navigatori au plutit pe asemenea mări de lapte chiar şi mai mult de patruzeci de mile.

Nu ştiu dacă Conseil a ţinut seama de sfatul meu, dar părea adîncit în gînduri, căuta pesemne să socotească cîte cincimi de milimetru sînt în 40 de mile. Cît despre mine, mă uitam în continuare la acest fenomen.

Timp de mai multe ore. Nautilus brazdă cu pintenul său valurile alburii, alunecînd fără zgomot pe apa ce părea săpunită, ca şi cum ar fi plutit prin viitoarea de spumă pe care curenţii şi contracurenţii din golfuri o lasă uneori între ei.

Spre miezul nopţii marea îşi reluă înfăţişarea obişnuită,