dar în urma noastră, pînă la marginea orizontului, cerul, oglindind albeaţa valurilor, păru multă vreme cufundat în luminile nedesluşite ale unei aurore boreale.

 

 

 

 

Capitolul II O NOUĂ PROPUNERE A CĂPITANULUI NEMO

 

La 28 ianuarie, spre amiază, ieşind la suprafaţa apei, la 9°4' latitudine nordică, Nautilus se găsi în apropierea unui ţărm aflat la opt mile înspre vest. Am zărit mai întîi o îngrămădire de munţi, înalţi de aproape două mii de picioare, cu forme foarte neregulate. După determinarea locului, m-am coborît în salon şi, cercetînd harta, mi-am dat seama că ne aflam în faţa insulei Ceylon, această perlă ce pare că atîrnă la urechea Peninsulei indiene.

Căutînd în bibliotecă vreo carte despre Ceylon, una din cele mai roditoare insule de pe glob, am dat de un volum scris de H. C. Sirr esq. şi avînd titlul: «Ceylon and the Cingalese». Reîntors în salon, mi-am notat mai întîi poziţia geografică a insulei, căreia cei din antichitate îi dăduseră atîtea nume.

Tocmai atunci intră în salon căpitanul Nemo urmat de secundul său. După ce privi harta, căpitanul se întoarse spre mine.

— Insula Ceylon, spuse el, e un loc vestit pentru pescuitul perlelor. V-ar plăcea, domnule Aronnax, să vizitaţi una din pescăriile ei?

— Fireşte, domnule căpitan.

— Bine. Asta-i foarte uşor. Numai că, dacă vom vedea pescăriile, în schimb nu vom vedea pescarii. Exploatarea anuală încă n-a început. Dar n-are a face. Voi îndrepta vasul spre Golful Manaar, unde vom ajunge în timpul nopţii.

Căpitanul Nemo spuse cîteva cuvinte ofiţerului secund, care ieşi îndată. Nautilus începu să se scufunde şi curînd manometrul indică o adîncime de treizeci de picioare.

Cu harta în faţă căutai Golful Manaar. L-am găsit pe paralela a noua, pe coasta de nord-vest a Ceylonului, format dintr-o prelungire a micii insule Manaar. Pentru ca să ajungem acolo, trebuia să navigam de-a lungul întregii coaste apusene a Ceylonului.

— Domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, se pescuiesc perle în Golful Bengal, în Marea Indiilor, în mările Chinei şi Japoniei, în mările din sudul Americii, în Golful Panama, în Golful Californiei; dar nicăieri nu se obţin rezultate mai frumoase decît în Ceylon. Noi am sosit cam devreme, fără îndoială. Pescarii se adună abia în luna martie în Golful Manaar. Aici, timp de treizeci de zile, trei sute de corăbii de-ale lor se îndeletnicesc cu exploatarea fructuoasă a comorilor mării. Pe fiecare corabie sînt cîte zece vîslaşi şi zece pescuitori. Aceştia, împărţiţi în două grupuri, se scufundă rînd pe rînd pînă la doisprezece metri adîncime, cu ajutorul unor pietroaie pe care le ţin între picioare. Pietroaiele sînt legate de corăbii cu nişte funii.

— Va să zică se mai folosesc şi acum mijloace atît de rudimentare?

— Da, cu toate că pescăriile acestea aparţin englezilor, cărora le-au fost cedate încă din 1802, prin tratatul de la Amiens.

— Mi se pare totuşi că haina de scafandru pe care o întrebuinţaţi şi dumneavoastră ar fi de mare folos în munca asta.

— Desigur, pentru că bieţii pescuitori nu pot rămîne mult timp sub apă. Descriindu-şi călătoria făcută în Ceylon, englezul Perceval vorbeşte despre un cafru care a stat cinci minute fără să se urce la suprafaţă, dar faptul mi se pare cam îndoielnic. Ştiu că unii scufundători pot sta în apă pînă la cincizeci şi şapte de secunde, iar cei mai destoinici — şi ei sînt destui de rari — pot rămîne pînă la optzeci şi şapte de secunde. Cînd aceşti nefericiţi revin la suprafaţă, din nas şi din urechi li se scurge apă amestecată cu sînge. Cred că în medie un pescuitor poate sta sub apă treizeci de secunde, în care timp se zoreşte să strîngă într-o mică plasă cît mai multe scoici perlifere. De obicei însă scufundătorii nu trăiesc mult; vederea le slăbeşte, ochii li se acoperă de ulceraţii; pe trup le apar plăgi şi de multe ori chiar pier loviţi de apoplexie în fundul mării!

— Da, am spus, este o meserie nenorocită, care nu serveşte decît unor toane ale modei! Dar aţi putea să-mi spuneţi cam cîte scoici poate să strîngă într-o zi o corabie?

— Între patruzeci şi cincizeci de mii de bucăţi. Se spune chiar că în 1814 guvernul englez a tocmit scufundători să pescuiască pentru el; în douăzeci de zile au fost culese şaptezeci şi şase de milioane de scoici.

— Dar cel puţin pescuitorii sînt de ajuns de bine plătiţi? am întrebat.

— Abia dacă primesc ceva, domnule profesor. La Panama ei cîştiga un dolar pe săptămînă. De obicei li se dă un gologan pentru scoicile care au perle, dar îţi dai seama cîte adună ei fără perle!

— Un gologan pentru aceşti nefericiţi care îşi îmbogăţesc stăpînii Ce mîrşăvie!

— Aşadar, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, o să vizitaţi împreună cu tovarăşii dumneavoastră bancul de scoici de la Manaar şi, dacă din întîmplare vom întîlni vreun pescar mai grăbit, îl veţi vedea cum lucrează.

— Ne-am înţeles, căpitane.

— Dar ia spuneţi, domnule Aronnax, vă temeţi cumva de rechini?

— De rechini? întrebai eu, încurcat, întrebarea mi se păru fără rost.

— De rechini, repetă căpitanul Nemo.

— Mărturisesc, domnule căpitan, că nu sînt încă obişnuit cu soiul acesta de peşti.

— Noi ne-am deprins cu ei şi cu timpul o să vă deprindeţi şi dumneavoastră. Dealtfel, vom fi înarmaţi şi, în drum, poate că vom putea vîna vreunul. E o vînătoare interesantă. Aşadar, ne vedem mîine în zori, domnule profesor.

Spusese acestea ca şi cum ar fi fost vorba de-o mică plimbare, apoi ieşi din salon.

Dacă aţi fi poftiţi la o vînătoare de urşi în munţii Elveţiei, aţi zice: «Foarte bine, mîine mergem la vînătoare de urşi!» Dacă aţi fi poftiţi la o vînătoare de lei în cîmpiile din Atlas sau de tigri în jungla indiană, aţi zice: «Aha, vom vîna lei şi tigri!». Dar dacă aţi fi invitaţi să vînaţi rechini sub apă, poate că v-aţi mai gîndi înainte de a accepta.

Mi-am trecut mîna peste fruntea îmbrobonită de o sudoare rece.

«Ia să mă gîndesc puţin, îmi spusei eu. Ca să vînezi vidre prin pădurile submarine, cum am făcut noi în insula Crespo, mai merge. Dar să cutreieri fundul mărilor cînd eşti sigur că ai să întîlneşti