rechini, asta mi se pare că e cu totul altceva! Ştiu că în unele ţinuturi, mai ales în insulele Andamane, negrii nu şovăie să atace rechinul cu un pumnal într-o mînă şi cu un laţ în cealaltă; mai ştiu însă că mulţi dintre cei care înfruntă fiarele acestea primejdioase nu se mai întorc vii. Dealtfel, nici nu sînt negru, şi chiar dacă aş fi, tot aş avea motive să şovăi .

Şi iată-mă numai cu gîndul la rechini, la fălcile lor înarmate cu multe şiruri de dinţi, în stare să taie un om în două. Începusem să şi simt că mă dor şalele. Apoi nu-mi plăcea nici felul în care căpitanul îmi făcuse invitaţia asta blestemată. Parcă ar fi fost vorba să mergem într-un huceag să urmărim vreo biată vulpe. «Nu-i nimic, mi-am zis, Conseil n-o să meargă nici în ruptul capului şi asta mă va scuti să-l însoţesc pe căpitan». În înţelepciunea lui Ned Land, trebuie să mărturisesc că nu prea aveam încredere. O primejdie, oricît de mare ar fi fost ea, însemna totdeauna un îndemn pentru firea lui războinică.

Am vrut să citesc mai departe cartea Iui Sirr, dar n-am făcut decît să o răsfoiesc cu gîndul în altă parte. Printre rînduri vedeam deschizîndu-se fălci fioroase.

Tocmai atunci intrară Conseil şi canadianul, liniştiţi, ba chiar voioşi, neavînd habar de ce-i aşteaptă.

— Pe cinstea mea, domnule, îmi zise Ned Land, căpitanul Nemo al dumneavoastră— lua-l-ar dracu'! — ne-a făcut adineauri o propunere foarte plăcută.

— A! Va să zică ştiţi?

— Dacă nu-i cu supărare, răspunse Conseil, comandantul lui Nautilus ne-a invitat să vizităm mîine, în tovărăşia dumneavoastră, pescăriile minunate din Ceylon. Ne-a vorbit foarte politicos, ca un adevărat gentleman.

— Afară de asta nu v-a mai spus nimic?

— Nimic altceva, spuse canadianul, decît că şi dumneavoastră ştiţi despre plimbarea asta.

— Şi nu v-a spus nimic despre...?

— Nu, nimic, domnule naturalist. O să mergeţi cu noi, nu-i aşa?

— Eu... fireşte! Văd că eşti încîntat de asta, meştere Land.

— Da, fiindcă trebuie să fie ceva neobişnuit!

— Şi poate chiar primejdios! am adăugat eu, cu subînţelesuri.

— Cum poate fi primejdioasă o simplă plimbare pe un banc de scoici? se miră Ned Land.

Desigur, căpitanul Nemo socotise că e mai înţelept să nu Ie pomenească nimic despre rechini tovarăşilor mei. Eu îi priveam cu ochii împăienjeniţi, de parcă i-aş fi şi văzut sfirtecaţi. Ar fi trebuit oare să-i înştiinţez? Desigur, numai că nu prea ştiam cum să încep.

— Domnul n-ar dori, spuse Conseil, să ne dea cîteva amănunte despre pescuitul perlelor?

— Chiar despre pescuit, am întrebat, sau despre întîmplările care... ?

— Despre pescuit, răspunse canadianul. Înainte de a-l vedea la faţa locului, e bine să-l cunoaştem.

— Atunci staţi jos, prieteni, şi am să vă spun tot ce-am aflat acum de la englezul Sirr.

Ned şi Conseil se aşezară pe un divan şi prima întrebare mi-a pus-o canadianul:

— Ce e perla, domnule?

— Dragă Ned, i-am răspuns, perla sau mărgăritarul este pentru poet o lacrimă a mării; pentru orientali e o picătură de rouă solidificată; pentru femei, un juvaer de formă lunguiaţă, cu strălucire sticloasă, făcut dintr-o materie sidefie, pe care ele îl poartă la deget, la gît sau la urechi; pentru chimist, este un amestec de fosfat şi carbonat de calciu cu puţină gelatină, iar pentru naturalist este o simplă secreţie bolnăvicioasă a organului care produce sideful la unele bivalve.

— Încrengătura moluştelor, spuse Conseil, clasa acefalelor, ordinul testaceelor.

— Dar, am continuat eu, dintre toate moluştele, aceea care mai ales produce perla este scoica perliferă numită «meleagrina margaritifera». Perla nu-i decît o concreţiune, o îngroşare a sidefului, în formă rotundă. Ea poate fi sau lipită de peretele scoicii, sau încrustată în cutele animalului. Atunci cînd stă pe scoică, perla se lipeşte de ea; cînd creşte în carne, e liberă. Totdeauna are însă drept centru un corp mic şi tare, fie un grăuncior oarecare, fie un fir de nisip, împrejurul căruia se depune sideful timp de cîţiva ani, treptat, în straturi subţiri şi concentrice.

— Se pot găsi mai multe perle într-o singură scoică ? întrebă Conseil.

— Da, băiete. Unele scoici, numite «pintadine», par nişte adevărate cutiuţe cu perle. Am auzit un lucru de care, e drept, mă cam îndoiesc că ar fi adevărat, totuşi am să vi-l spun: se zice că într-o scoică din acestea s-au găsit nu mai puţin de o sută cincizeci de rechini.

— O sută cincizeci de rechini? strigă Ned Land.

— Am zis rechini?! mă mirai eu. Vreau să zic o sută cincizeci de perle. Rechinii n-au ce căuta aici.

— Fireşte. Domnul e atît de bun să ne spună prin ce mijloace se scot perlele?

— Sînt mai multe metode, şi adesea, cînd perlele sînt lipite de valve, pescuitorii le smulg cu cleştele. De obicei, însă, scoicile sînt întinse pe rogojini la malul apei. Ele mor astfel în aer liber şi după zece zile sînt de ajuns de putrezite. Atunci sînt cufundate în rezervoare cu apă de mare, pe urmă sînt deschise şi spălate. Abia acum începe adevărata muncă. Se scot mai întîi plăcile de sidef, care se vînd în lăzi de cîte o sută douăzeci şi cinci şi o sută cincizeci de kilograme. Apoi se scoate parenchimu) scoicii, se fierbe şi se trece prin sită, ca să nu se piardă nici cele mai mici perle.

— Perlele sînt preţuite după mărimea lor? mă întrebă Conseil.

— Nu numai după mărime, i-am răspuns, ci şi după formă, după «apele» pe care le fac, adică după culoarea ca şi după luciul lor, după strălucirea pestriţă care ne încîntă ochiul. Cele mai frumoase dintre ele sînt numite perle-virgine sau parangone. Ele cresc libere în carnea moluştei, sînt albe, cel mai adesea opace, dar cîteodată au o transparenţă opalină. De cele mai multe ori sînt rotunde sau în formă de pară. Fiind cele mai preţioase, se vînd cu bucata. Celelalte perle cresc lipite de valvele scoicii; în sfîrşit, cele mai puţin preţioase sînt perlele mici, cunoscute sub numele de seminţe. Ele se vînd cu măsura şi sînt folosite mai ales la broderiile de pe odăjdiile bisericeşti.

— Trebuie să fie o muncă anevoioasă şi de durată să