Dar Birică-tatăl se sinchisi mai puţin. Se întoarse spre noră şi-i aruncă cu nepăsare:

– Ba o să mănânci, că n-o să ai încotro!

– Nemâncată nu stau!? răspunse Polina cu veselia ei şuierată.

– Lasă, maică, o să vă aranjaţi voi! rosti mama. O să vă împăcaţi cu alde tac-tău şi o să vă duceţi acolo! Că aici e greu de trăit, suntem mulţi şi.

Nu spuse mai mult, se făcu tăcere. Ce însemna asta?! Aşadar în timp ce ea şi Birică nici nu ştiau ce mâncau ameţiţi de marea lor bucurie, aici exista nemulţumire, gânduri grăbite să-i împovăreze cu grija traiului... Polina nu mai zise nimic, se ridică de la masă şi intră în odaie. Birică se posomorâse şi mânca în tăcere. El socotea ieşirea soţiei lui la fel de nepotrivită ca şi cuvintele mamei. Era însă limpede că bucuria familiei trecuse de mult; şi că ei doi băgau de seamă acest lucru abia acum.

– Ce e cu tine, mamă? spuse el supărat.

– Ce să fie? rosti tatăl numaidecât. Spune şi ea ce este. Sau nu-i aşa? întrebă el cu nepăsare.

În clipa aceea, în casă, Polina izbucnise în plâns. Birică tresări, se făcu galben la faţă. El rămase cu lingura într-o mână şi cu bucata de mămăligă într-alta, ascultând înfiorat, zguduit. Pe chipul lui se aşternea încet o expresie rece, străină de familie, care nu fu observată de ceilalţi. Lăsă lingura şi mămăliga pe masă, se ridică şi se duse la soţia lui.

– Hai, taci din gură! o ocroti el. Ce-ţi pasă ţie de mama? Numai dacă îţi fac eu ceva, atunci să plângi!... Hai! îşi înmuie el glasul.

„Hai, uită-te la mine, uită-te în ochii mei, însemna acest hai. Cum poţi să plângi când eu sunt cu tine, când amândoi ştim ceva care nu ştie nimeni?!”

– Hai, Paulino! o mângâie el cu numele ei întreg, turburat de plânsul ei care întocmai ca şi bucuria creştea din el însuşi copleşitor. Hai, tu... taci! Lasă! Numai dacă eu...

Dar Polina, cum stătea pe pat cu capul lăsat pe coate şi coatele pe genunchi, se răsuci fără să se ridice şi îşi puse faţa udă pe piciorul lui. Înfiorat, el îi apucă faţa în palmele lui aspre şi sub palmă îi simţi gura fierbinte cum plânge şi vorbeşte:

– Destule vorbe urâte am auzit în casă! Am crezut că dacă mă mărit o să scap! Toată ziua şi toată noaptea numai bani şi pământ! Bani şi pământ!

Polina aproape că striga şi era limpede că o spunea pentru cei din tindă. Într-adevăr, aceştia încetaseră să mai mănânce şi ascultau.

– Am fugit de acasă numai să nu mai aud şi acuma vă bateţi joc de mine că nu sunt învăţată să mănânc fără untdelemn. Am fost şi eu fată pe lumea asta! A trebuit să mă feresc şi să strâng din dinţi şi acuma...

– De ce a trebuit să strângi din dinţi? o întrerupse Birică-tatăl din tindă.

– Hei, tată! protestară într-un glas fetele şi mama.

– Pentru că alte fete se mărită cu nuntă şi cu lăutari, răspunse Polina plângând. Dar dacă e vorba pe-aşa, am să plec chiar acuma, dacă soacra nu mă lasă nici măcar să răsuflu! Birică, hai cu mine!

În tindă, mama se ridică speriată de la masă şi trecu pragul odăii.

– Polino, tu degeaba te superi şi plângi, că n-am zis ce ţi se pare ţie. Am zis şi eu o vorbă, oi fi greşit! Dar vorbeşte lumea prin sat, maică, şi voi nu ştiţi nimic. Tat-tău zice că nu cumva să ne prindă că venim peste el cu împăcăciunea, că ne dă afară şi ne face de râsul lumii. E pus pe duşmănie contra lui Birică şi ne-am gândit şi noi că tu, Polino, trebuie să te duci pe-acasă şi să le spui că nu sade frumos să ne duşmănească degeaba! Dacă o vrea să-ţi dea ceva, bine, dacă nu, lasă-l să-i rămână lui, să se sature de pământ. Dar ne pare şi nouă rău când auzim ce spune la lume. Barim să tacă din gură! Adineauri spusei vorba aia cu dusul la alde tat-tău fiindcă aşa ar fi stat bine, ne-am fi bucurat şi noi să-ţi dea tat-tău dreptul tău şi să vă ajute până vă faceţi o casă. Dar Doamne păzeşte dacă am vrut să spun ceva rău. Fiindcă noi ne-am gândit: dacă se însura Birică cu alde Leana lui Floricel, care n-are decât o jumătate de pogon pământ, ce făceam? Nu tot trebuia să stea aici, cu ea? Te-a luat pe tine! Ei! Şi dacă n-o să-ţi dea tat-tău nimic, ce?! Uite, sunt fetele astea aci şi fraţii ăştia, să spună ei dacă se gândeşte cineva rău la tine. Atâta zicem şi noi: să tacă din gură alde tat-tău şi să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele astea s-au făcut şi ele mari şi altă zestre decât că sunt vrednice şi cinstite n-au, de ce să-şi bată Tudor Bălosu joc de ele? D-aia eram supăraţi, că altfel, maică...

Mama se opri. Era foarte îndurerată şi când sfârşi de vorbit se aşeză pe pat şi oftă; privirea ei se lărgi şi rămase nemişcată într-o contemplaţie liniştită a durerii. Asta era tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina. Fetele intraseră în casă şi tăceau, adeverind prin asta spusele mamei. Numai Birică-tatăl părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte atmosfera aceasta o surprinsese atât de mult pe Polina, încât ea nu zise multă vreme nimic, se uita mereu când la mama-soacră, când la cumnate şi pe fiece clipă care trecea, o ciudată licărire creştea în privirea ei. Întâi se îndreptase pe pat, apoi se îndepărtase puţin de bărbatul ei. Urmele plânsului se şterseră treptat, apoi un zâmbet ascuns, cu neputinţă de ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei. Se cunoştea totuşi că nu se îndoieşte de adevărul celor auzite, că o crede pe soacră şi pe cumnate şi le dă întru totul dreptate. Dar zâmbetul acela... parcă îşi