– Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea după o vreme spre bărbatul ei. Ia hai cu mine la tata! Hai chiar acum cu mine! repetă ea şi se dezbrobodi şi îmbrobodi cu o singură mişcare. Se sculă de pe pat şi rămase în picioare liniştită şi hotărâtă.

– Vezi să nu te întorci plângând! spuse Birică-tatăl batjocoritor. Se pare că el ştia ceva mai mult decât toţi despre Tudor Bălosu.

– Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoială. Mai lasă-l pe alde tat-tău să se mai gândească, să mai...

– De douăzeci de ani de când m-a făcut a avut destul timp să se gândească, spuse ea uimindu-i pe toţi cu acest răspuns. Hai, Birică!

– Nu striga la mine, fă! murmură Birică scuturându-se parcă.

Tânăra lui nevastă era de nerecunoscut, se uita la ea uimit şi părea să nu priceapă ce vrea de la el.

Polina deschise uşa de perete şi o lăsă larg deschisă. I se auziră paşii apăsaţi străbătând bătătura. Birică se ridică de pe pat şi se luă după ea. Abia o ajunse din urmă, atât de repede şi mânioasă se îndrepta nevasta lui, după măritiş, să dea ochii cu părinţii.

VI

În seara şi în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei plânsese şi încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, deşi avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase şi o ameninţase pe muierea lui cu bătaia.

Dar aşa slabă cum era, Aristiţa îndrăznise să se împotrivească:

– Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ţi-a păsat ţie vreodată de noi! Proastă să fie Polina să-ţi mai spună în viaţa ei tată.

– Si dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să treacă nici o săptămână şi ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea. Are nevoie de pământ.

– Şi dacă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toţi... Nu ţi-e frică să nu te ia lumea la ochi?

– De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ şi fuge de el! Ce are fa, băiatul lui Stan Cotelici?

– Are pe dracu! strigase Aristiţa înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu să i-l bagi pe gât?

– Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-l ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică? Altul mai bun nu găsea?

Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu nepăsător la rugăminţile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică şi să se împace cu fata. Tudor Bălosu nu numai că nu-şi cunoştea bine fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiş; când o văzu pe Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă; Polina intra în curte cu o înfăţişare şi nişte paşi care nu semănau deloc cu ai Polinei pe care o ştiau ei, sfioasă şi supusă, cam încăpăţânată în sfioşenia ei ascunsă, dar totdeauna ascultătoare.

Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreşit să se împace cu părinţii. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Aşadar, se vor împăca şi vor sta la părinţii ei, vor munci împreună un an, doi şi în acest timp vor strânge să-şi facă o casă. Aşa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.

– Pe urmă să taci din gură şi să mă laşi pe mine, că o să mă înţeleg cu ei, încheiase ea.

Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului ei, fapt care o nemulţumise atât de mult pe mama-soacră şi pe cumnate, nu mai putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.

Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neaşteptată.

Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, şi fără să ştie pentru ce, închise fereastra care era deschisă şi deschise uşa din tindă. Aristiţa aprindea focul în vatră şi se pregătea să lucreze la maşină nişte rochii.

– Vezi că vine Polina şi cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei trecând şi el pragul şi intrând în casă.

Tot atunci, Polina şi Birică urcară scara prispei; ajunşi în tindă, fata se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită şi-i spuse simplu, dar cu ceva nou parcă străin, în glas:

– Bună-ziua, mamă!

– Bine v-am găsit! spuse şi Birică încet.

– Bine-aţi venit, răspunse Aristiţa luând-o înaintea lor în casă şi uitându-se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în dezordine peste paturi.

Cei doi intrară în odaie şi dădură şi acolo bună-ziua. Tudor Bălosu răspunse limpede bună-ziua şi-şi aruncă privirea cercetător spre fiică, dar Polina parcă nu-l lua în seamă; se aşeză pe pat şi-şi strânse mai bine basmaua sub bărbie. Pe nesimţite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristiţa şi Victor se apropiară de celălalt pat şi se aşezară pe rând, aşteptând. Polina se uită la bărbatul ei. Acesta se posomori şi-i întoarse privirea parcă furios. Începu să vorbească limpede şi încet, simplu, parcă s-ar fi cunoscut şi ar fi trăit împreună cu ceilalţi de multă vreme:

– Îmi pare rău, nea Tudore, că ne-am certat...

Flăcăul se opri câteva clipe, timp în care Victor se aşeză mai bine pe pat. Dar Tudor Bălosu nu luă în seamă părerea de rău a ginerelui, care trebuia să fie începutul împăcării.

– Ce vreţi,