– Tudore, taci din gură! sări Aristiţa speriată.

– Stai că eu n-am chef nici de ceartă, nici de discuţie! răspunse el liniştit, şi continuă spre cei doi, mai mult spre Birică, despre care credea că pusese la cale venirea la el în casă: Ce e, Birică, ce cauţi aici? În seara când ai furat-o pe proasta asta, eu am venit la tat-tău şi i-am spus. Ce mai vreai? Sau unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am să mă tocmesc cu tine!

– Nea Tudore, n-am să-ţi spun decât câteva vorbe şi ne ducem... Nici eu n-am chef să mă tocmesc cu dumneata. Eu cred că ar fi bine să ne înţelegem ca oamenii. Am un singur pogon de pământ, mare şi lat. Pământul Polinei... dar nu e vorba acuma de pământ, fiindcă... Polina spune că să stăm la dumneavoastră, un an sau doi, până ne facem noi... dumneavoastră aveţi trei odăi... şi muncim cu toţii. De ce să ne certăm? Dacă vreţi, bine, dacă nu... treaba dumneavoastră, noi ne-am luat şi o să ne descurcăm noi...

Victor Bălosu rânji din patul lui şi se mişcă în el într-un fel care făcea să se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl înveselea. Birică băgă de seamă şi chipul i se aprinse. Se ridică în picioare gata să plece, dar Polina se prinse în aceeaşi clipă de umărul lui:

– Unde te duci? Stai că merg şi eu.

– Da, stai, zise Tudor Bălosu batjocoritor.

– Da, să mai stea, răspunse Polina rece. Apoi la fel de rece şi liniştit continuă: Şi tu, Victore, ce rânjeşti acolo în pat? Nu ţi-e ruşine?

Victor Bălosu, Aristiţa şi Tudor Bălosu făcură ochii mari.

– Polino, ce e cu tine? zise Aristiţa abia şoptit.

– Ia spune, tată, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de ce-a zis Birică?

Întrebarea aceasta liniştită i se păru tatălui obraznică. Se înfurie:

– Vezi să nu te iau acum de moaţe şi să te satur de măritat, spuse el aşezându-se la locul lui.

– Atunci nu vreai să stau nici cu Birică? întrebă Polina iarăşi, uitându-se la el deschis.

– Ia spune, Polino, vreai s-o iai pe coajă? spuse tatăl ameninţător. Acum te iau de mână şi te dau afară! Ai fugit cu ăsta ca o proastă, te-ai dus în crila lor de copii! Că altul mai bun nu găseai.

– Nu, altul mai bun nu găseam, răspunse Polina limpede. Ăsta mi-a plăcut mie! Şi de ce zici că nu ne laşi aici? Spune, ca să ştim şi noi.

Drept răspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat şi spuse încet şi scrâşnit:

– Bă, ia ieşiţi afară d-aici! Ieşiţi afară până nu asmut câinii pe voi.

Aristiţa sări şi i se puse în faţă:

– Tudore, ne aude lumea! Râde lumea...

– Ia lasă-l, mamă, spuse Polina apăsat.

Se ridică în picioare înaintea tatălui:

– Să asmuţi câinii pe mine? întrebă ea muşcându-şi adânc buzele, aprinsă la faţă. Să asmuţi câinele? N-ajunge cât am îndurat aici, cât am muncit? Ia stai tu niţel, tată, să vorbeşti aici cu mine! strigă ea cu un glas tăios şi înalt. Se rupse din faţa tatălui, merse spre uşa odăii care rămăsese deschisă şi o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: Iar tu, mamă, să nu te amesteci, că nu eşti bună de nimic! Ai rămas oarbă, de când lucrezi la maşină să le dai lor mii de lei! Şi de săptămâni de zile de când mă omoară să mă mărit cu Stan Cotelici, tu n-ai spus nimic! Iar acuma m-ai lăsat să mă fac de râsul lumii!

De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea şi vru s-o apuce de mâini şi s-o dea afară. Birică şi Victor săriră de pe pat. Polina se smulse din mâinile tatălui şi ţipă:

– Ia mâna de pe mine!

Tudor Bălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera cu nişte priviri a căror ură ardea în ele ca o flacără.

– Să nu dai în mine că-ţi scot ochii! rosti Polina cu un glas şuierător.

– Polino, ţipă Aristiţa, ai înnebunit?!

În clipa aceea, Victor sări între ei, deschise uşa şi spuse tare şi dispreţuitor spre Birică:

– Ia ieşi, mă, afară d-aici! Ia ieşiţi afară d-aici!

Birică îl privi mocnit, mestecându-şi fălcile. Nu se mişcă. Victor Bălosu se apropie de el şi îl apucă de flanela lui cârpită în coate. Spuse cu acelaşi dispreţ:

– Ieşiţi, bă, afară!

Acest glas îngâmfat îl făcu pe Birică să-şi smucească mâna cu putere şi să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl apucă liniştită pe fratele ei de gulerul hainei şi când acesta se întoarse cu faţa, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică încât Victor se clătină. Când îşi reveni şi se repezi spre Polina, Birică îi ieşi atunci înainte şi într-o clipă se încleştară unul cu mâinile în gâtul celuilalt.

– Tudore, sai că se omoară! strigă Aristiţa înăbuşit.

Mama şi fiica şi Tudor Bălosu săriră şi începură să izbească în mâinile lor încleştate.

O dată despărţiţi, cei doi se priviră cu ură, mult timp gâfâind. Victor Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia întru târziu îşi aminti şi se repezi pe negândite spre ea, dar Aristiţa îi ieşi înainte.

– Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el.

– Dau în tine! răspunse ea tremurând. Măgarule! Ai şi tu o soră care se mărită şi strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că nu-ţi plesneşte.

Victor Bălosu sări iar de la locul lui şi de astă dată o luă spre uşă, să iasă afară. Bănuind ceva rău, Aristiţa ţipă:

– Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor Bălosu sări şi el şi îl apucă pe fiu de umeri.

– Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să nu zică pe urmă lumea că a venit fata la mine şi am gonit-o...

VII

Se făcu un timp de tăcere grea. Se aşezară iarăşi pe paturi, cei doi singuri într-o parte, iar ceilalţi pe celălalt pat. Tudor Bălosu rupse tăcerea cu un