– Va să zică, Polino, abia te-ai măritat şi ţi-a şi sărit ţandăra. Te-au pus ai lui Birică la cale. Vii să-mi bagi ghearele în ochi! Aşi putea să ies afară şi să-mi văd de treburi, dar mă gândesc la ce-ai să tragi când te-or pune ai lui Birică la muncă. Acolo să vezi muncă, nu ca acasă! Ai muncit şi acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia ar fi trebuit să nu-ţi iai lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar fi un balamuc în tot satul... Aşa că vezi, îţi spun încă o dată, pentru ultima oară, cu frumosul, să te întorci...

– Îmi spui cu frumosul, dar sări cu pumnul la mine, spuse Polina limpede, uitându-se drept în ochii lui.

Tudor Bălosu înghiţi greu.

– Nu vreai să taci din gură, cauţi ceartă! zise el.

– Să vorbeşti ca lumea şi să nu mă minţi! Niciodată nu te-ai uitat la mine ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, Victor la deal... Numai eu am muncit şi ai crezut că sunt proastă, am să înghit mereu şi o să mă mărit cu cine vreţi voi...

– Acum te-ai făcut deşteaptă, măgăreaţo! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu tata? spuse Victor.

– Nu mai pot de ruşine, răspunse Polina batjocoritor. Uite unde s-a adunat ruşinea, la alde tata şi la domnul voiajor!

– N-am ştiut eu ce zace în tine că te învăţam eu minte, răspunse Victor clocotind. Poţi să zici că cu vorbele astea care le-ai spus acum, te-ai spălat pe bot de-un frate!

– Păi da, că mama nu putea să facă şi ea un limbric lângă un gard în loc să-mi facă un frate ca tine.

Era de o răutate care adâncea şi nu apropia groapa care să căscase între ei. Birică nu mai pricepea cum o să se mai împace soţia lui cu părinţii după toate acestea. Nimeni însă nu mai îndrăznea s-o ameninţe pe Polina.

– Uite, Polino, una şi cu una face două! rosti Bălosu. Eu atât am de spus: ai fugit de acasă, te-am sfătuit să te întorci, nu vreai, gata, acum n-ai ce mai căuta îndărăt. Am terminat socoteala.

Se făcu tăcere. Polina îşi rezemă un cot în genunchi şi apoi îşi rezemă bărbia în podul palmei:

– Aşa crezi tu, spuse ea neturburată.

– Aşa are să fie! apăsă Bălosu.

Polina repetă:

– Aşa crezi tu!

– Aşa cred eu, aşa este, am terminat, ce mai atâta vorbă! zise Tudor Bălosu gata să-şi piardă din nou răbdarea.

– Nu-nu! îl preveni Polina aproape veselă. Trebuie să înţeleg şi eu. Va să zică de ce zici că nu vreai să stăm amândoi în odaia de dincoace, până ne facem noi casă?!

– Tudore, lasă-i, mă, să stea, îndrăzni Aristiţa încet. Birică e băiat muncitor, ce-aveţi cu el? Aşa face toată lumea...

Era de necrezut, mama se dăduse deschis de partea fetei. Tudor Bălosu o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-l slăbi:

– Nu te mai uita aşa la mama, zise ea. Ai să ne laşi să stăm aici.

– Voi amândoi să staţi cu mine?! se miră Bălosu. Poate dacă mor eu şi băiatul ăsta! Atunci da!

Polina se uită spre fratele ei şi, ce lucru de neînţeles, glasul i se făcu mai cald, aşa ca al unei surioare mai mici:

– Victore, nici tu nu vreai să mă laşi să stau aici?

– Da’ ce, e casa mea? răspunse Victor colţos dar zăpăcit totuşi de rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură el. Din partea mea, n-ai decât să stai!

– Da, se vede, spuse Polina cu părere de rău. Apoi, ridicându-se pe neaşteptate de pe pat: Hai, Birică! Se întoarse spre toţi ai casei: zi, mă goniţi? Bine, mă goniţi voi, da’ să nu credeţi că eu sunt proasta aia! Nu scăpaţi voi de mine câtă viaţă oţi avea!

Deschise uşa înainte şi ieşi afară, fără să dea bună ziua sau să mai spună vreun cuvânt. Birică mergea în urma ei cu fălcile încleştate. Când ieşiră în poartă, tânărul mârâi supărat:

– Fă, tu eşti nebună!

Se opriră în drum, în faţa casei. Polina întârzia, parcă ar fi vrut să se întoarcă îndărăt, să mai spună nu se ştie ce.

– Haide! o îndemnă bărbatul mohorât, fără să se uite la ea.

– Nu merg!

– Ce?! se miră Birică şi se uită la ea. Avea o înfăţişare ascunsă, ca pe vremea când era fată. Îl fulgeră un gând, pe care îl şi rosti: Polino, mă laşi?

Ea nu răspunse şi nu se mişcă. Se uita înţepenită nicăieri.

– Nu merg! Unde vrei să merg? Unde să dormim la iarnă? În coşar? În trenţe, pe jos?

Aceste cuvinte îl înspăimântară pe Birică, se făcu alb ca varul.

– Da, şopti el copleşit. Bine, Polino! Atunci rămâi la ai tăi! Du-te atunci! şopti el într-un târziu şi de astă dată îşi înălţă fruntea.

Văzuţi de departe, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama ce se întâmplă între ei. Birică nu mai putu îndura şi se îndepărtă încet. Lumea care se uita putea crede că s-au înţeles să rămână la Bălosu; altfel s-ar fi certat şi înjurat cu glas tare, aşa cum se întâmpla cu cei mai mulţi când nu se înţelegeau. De aceea, când Polina îl chemă din urmă pe Birică, chemarea nu miră pe nimeni.

Birică se opri, se întoarse şi o aşteptă. Privirea lui ardea şi dacă n-ar fi fost în drum ar fi lovit-o întocmai ca atunci sub dudul Moromeţilor; din nou ea îl făcea să se teamă că ar putea-o pierde. Îşi aminti însă privirea şi răspunsul ei de atunci şi deodată înţelese că nu pentru a-l chinui zadarnic se purta ea aşa.

„Ah, ce naţie de femeie! gândi el. De rămas la ai ei nu vrea, dar nici cu mine nu merge!”

– Hai, Paulino! şopti el mohorât. Hai, nu te speria, că să fie ea a dracului de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba că din pricina casei...

Şi o luă înainte îndârjit. Polina merse de astă dată în urma lui, ca orice nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse o dată capul spre casa lui