Bălosu şi îl văzu pe acesta pe după geamuri urmărind ceea ce se petrecea la poartă. „Mama ta, ameninţă Birică. Ai crezut că dacă nu-i dai zestre, am să ţi-o las!”

– Birică, întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci casă? Şi fiindcă el întârzie cu răspunsul ea adăugă: Să ştii că mie nu-mi place cu două etaje!

Era veselă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înţeleagă; firea ei era aşa că vroia să trăiască în voie şi bărbatul să nu-i pună pe umeri nici o povară; doar de aceea îl luase pe el şi nu pe altul şi de aceea fugise de la părinţi. Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani pentru casă? Ea glumea, dar dacă până la toamnă fraţii şi surorile lui mai puteau dormi pe prispă, când s-o face frig vor trebui să intre înăuntru şi atunci unde are s-o culce pe Polina? Ce-are să se întâmple între ei dacă n-or mai avea unde să stea? Pentru că, oricât de ciudat părea lucrul ăsta, ciudat mai ales fiindcă nu-şi dăduse deloc seama de el până acum, pur şi simplu n-avea unde să stea cu ea!

 

VIII

Astfel se întâmplă că, în scurtă vreme de la însurătoare, bucuria lui Birică se şi făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea să-l apuce toamna fără casă îl nelinişti atât de mult încât, fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotărî să facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atât de repede şi anume să vândă de îndată jumătate din pogonul lui de pământ. Se gândi câteva zile în şir, îi trebuiau cel puţin trei mii de lei dacă vroia să-şi facă o casă ca să nu fie bordei (şi numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar de unde să ia trei mii de lei? Şi apoi cum avea el să trăiască cu o jumătate de pogon de pământ, când alţii cu un lot întreg abia se ţineau?

Dar această întrebare din urmă nu-l turbură pe Birică. Înainte de orice trebuia să-şi ridice casă, şi încă una frumoasă, aşa cum pe drept merita o nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.

Luând această hotărâre el se grăbi să anunţe familia:

– Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.

Erau tot aşa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea de împăcăciune.

Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl şi ceilalţi încetară o clipă să mai mănânce şi se uitară la el bănuitori.

– Să faci cărămizi şi să le laşi acolo să dea zăpada peste ele! Sau de ce?! se miră tatăl.

– Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.

– Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni, după ce sapi şi termini cu cărămizile găseşti la fund şi nişte bani!

– Asta mă priveşte pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine şi i-o întoarse cu nepăsare:

– Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.

Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simţi iarăşi atinsă ca şi data trecută cu untdelemnul.

– Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea.

După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi îndreptându-se scurt şi în tăcere asupra ei.

– O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu verdeţuri din mijlocul mesei.

– Ce tot dondăneşti din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Aşa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat şi a intrat şi el în rândul oamenilor!

Tatăl prinse cu privirea mulţimea de copii de la masă şi aşteptă câteva clipe ca să fie înţeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar nişte închipuiri de cămăşi, iar fetele...

– O să tundem câinele şi o să ne facem flanele, zise el.

– Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama.

Ştia şi ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână pentru flanele, barim să fie o vorbă bună!

Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-l întrebă nimeni de unde avea să ia bani şi el înţelese că la urma-urmei într-adevăr acest lucru îl privea numai pe el.

Umbla prin curte fluierând şi cântând. Puse mâna pe secure şi se duse în grădină să taie salcâmul pentru tălpici. Polina stătea lângă el şi îl asculta cum cântă, parcă ameţită, cu ochii închişi şi cu mâinile încrucişate pe sâni. Din când în când el se oprea din cântat şi arăta cu mâna:

– Dărâmăm coteţul... În partea asta o facem, cu faţa încolo.

Şi începea iar să cânte şi să izbească în salcâmi cu securea. Era aşa de vesel încât îşi amesteca glasul cu loviturile de secure în aşa fel, încât fraţii lui mai mici, care se aşezaseră puţin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu burţile lor goale şi râdeau.

– Şi cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din poarta grădinii.

Adică metri cubi de lemn de construcţie, podele, uşi, ferestre... Dar Birică şi Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor câteva fete atrase de glasul cunoscut al vecinului, şi Birică nu mai putu să răspundă.

– Ce are să mai cânte Birică la nuntă! se minună una dintre fete, apropiindu-se şi aşezându-se jos lângă Polina.

– Birică, ia cântă tu Vai de copilul străin, că vreau să-l învăţ şi eu... zise alta care se apropia încet, cu fruntea într-o cusătură.

Dar a doua zi, când Birică puse caii la ham să se ducă la văgăuni, tatăl îl opri:

– Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi şi până se usucă trebuie să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba la cărămizi.

– De ce?

–