– Bine, o să mă duc singur.

– Du-te singur, dacă n-ai ce face!

– De ce n-am ce face?

– Fiindcă te-am mai întrebat şi ieri: de unde faci tu rost de bani?

– Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?

– A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano şi Gheorghiţo, strigă el, hai, duceţi-vă cu Birică şi ajutaţi-l!...

Fetele chiar se urcaseră în căruţă. Ele erau acum vesele pentru ele însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat cu braţele lor vânjoase puteau să-l ajute.

– Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare când se dădură jos la văgăuni.

Polina se uită ţintă la bărbatul ei şi Birică citi în privirile ei aceeaşi întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate de pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei veşti pe chipul surorilor apăru o expresie rece.

– Nu vă speriaţi, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură şi îl supără ca niciodată. Începu să strige: Ce vă uitaţi aşa la mine? Ia duceţi-vă acasă d-aici şi lăsaţi-mă voi în pace. Vă uitaţi la mine parcă cine ştie ce v-am făcut. E pogonul meu de pământ şi fac ce vreau cu el: Nu ştiţi decât să staţi cu ochii pe om şi să-l păziţi: aia nu; ailaltă nu; aşa nu!

Apucă târnăcopul şi începu să izbească în lutul galben şi gras. De uimire surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă căruţă cu o înfăţişare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la ce.

– Hai, Gheorghiţo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de tăcere, în timp ce Birică îşi vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.

Plecară amândouă fără nici un pic de şovăială. Birică lovea mai departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mişcă de lângă căruţă şi se duse alături pe malul gârlei, se aşeză şi începu să se spele îndelung pe picioare.

– Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruţă? Sau crezi că o să se arunce singur?

Polina îşi văzu de spălat ca şi când n-ar fi auzit. Când se întoarse se rezemă de şuşleţ şi începu să se uite la bărbatul ei. El şi săpase să umble o căruţă, dar ea nici nu se gândea să pună mâna pe lopată. Se uita la el cu o ciudată satisfacţie; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus la cale de ea; până şi sudoarea pe care el şi-o ştergea din când în când cu cotul, şi mirosul puternic de pământ care parcă ţâşnea de sub târnăcopul lui, chiar şi acestea erau ale ei.

– Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni şi atunci el se uită la ea.

– Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? întrebă ea zâmbind ciudat.

– De ce să nu dau cu târnăcopul?

Şi ea nu răspunse şi deodată el înţelese că de mult stă el aici singur cu ea... Aruncă târnăcopul. Polina se întoarse cu umărul şi îl aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu când el o apucă şi o înfăşură în braţe; numai când o ridică pe sus închise ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.

Un ceas mai târziu duceau pământul acasă şi îl descurcau în mijlocul bătăturii.

Când se aşezară la masă, o tăcere de gheaţă îi întâmpină, dar Polina sparse această gheaţă dintr-o dată zăpăcindu-l mai ales pe bărbatul ei:

– De ce tăceţi aşa, a murit cineva?! se miră ea mai veselă ca niciodată. O să ne facem casă, dar n-o să se vândă nici un fel de jumătate de pogon.

Şi nu înţelese nimeni ce era în capul ei.

IX

Tot în această vreme, în aceste verzi zile de iunie când înfloresc salcâmii şi când până la seceriş nu mai era decât sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, Ţugurlan află că în sat se vorbea iar despre el; că ar fi sărit la bătaie cu Cocoşilă în poiana fierăriei lui Iocan.

Ţugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din întâmplările în care era amestecat el se răspândeau numaidecât printre oameni. Totdeauna acest lucru îl întărâta fiindcă de fiecare dată descoperea nepotriviri; una gândea el şi alta înţelegeau ceilalţi. Să sară la bătaie? Dar, la urma-urmei, de unde această părere la ei?

Ciudatul adevăr era că Ţugurlan nu sărise decât o singură dată la bătaie. Cu mulţi ani în urmă fusese chemat la o nuntă şi în timpul mesei cineva strigase de râsese toată lumea: „Mănâncă, Ţugurlane, să-ţi ajungă o săptămână!” Îl bătuse înspăimântător, era adevărat, dar cine n-ar fi făcut la fel în locul lui? Iar în ce priveşte faptul că vărsase strachina în capul Cotelicioaiei, asta nu însemna că a bătut-o.

Sărise el la bătaie la fierărie? Tocmai că nu, Cocoşilă îl înjurase cel dintâi! Era limpede că lumea îl credea nesăbuit. Nu era, de altfel, întâia oară când Ţugurlan afla ce credea lumea despre el. Într-o vreme se spusese chiar că ar fi hoţ, că ar fi furat nu se ştie ce de la cineva, încât nu se mai miră când Ion al lui Mihai îi spuse ce vorbesc oamenii despre întâmplarea de la fierărie.

Nu se mai mira, dar îi rămase gândul aci şi seara când se culcă întârzie câteva clipe să adoarmă. Ani în şir Ţugurlan se simţise bine cu starea lui: el de o parte şi toţi ceilalţi în afară; nici o apropiere şi nici o încredere. Dar de astă dată un gând străin îl întreba: de ce îi înjurase pe oameni la fierărie? Că de înjurat îi înjurase, asta era adevărat.

Ţugurlan se răsuci în aşternut şi îi mai înjură încă o dată. El nu ne uita niciodată îndărăt