mândrie se comporta astfel. Aşa i se părea ei normal. Părinţii mei se obişnuiseră şi au considerat că pot să o lase să decidă singură. Eu îi ceream de multe ori sfatul şi era mereu gata să mă ajute, dar ea nu a solicitat nimănui nimic. Făcea de una singură ceea ce trebuia să facă. Nu se supăra şi nu se enerva niciodată pe nimeni. E adevărat tot ce-ţi spun, nu exagerez cu nimic. Majoritatea fetelor, la ciclu de exemplu, sunt ţâfnoase şi se înfurie pe alţii, dar ei nu i s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Ea nu se înfuria, dar era uneori abătută, cam o dată la două sau trei luni. Se închidea în camera ei şi zăcea în pat, lipsea de la şcoală, nu prea mânca, stătea cu luminile stinse şi privea în gol. Nici măcar atunci nu pot să spun că era prost dispusă. Când mă întorceam de la şcoală, mă chema în camera ei, mă ruga să mă aşez lângă pat şi să-i povestesc ce-am făcut în ziua respectivă. Ii povesteam de toate: ce jocuri am jucat cu prietenii, ce-a zis profesoara despre rezultatele de la test şi tot felul de prostii. Asculta cu atenţie fiecare detaliu, făcea comentarii, îmi dădea sfaturi, dar de îndată ce o părăseam – plecam să mă întâlnesc cu prietenele sau la balet – cădea iar în melancolie. După vreo două zile îşi revenea brusc şi mergea la şcoală. Cred că vreo patru ani a tot avut asemenea stări. La început, părinţii s-au îngrijorat şi au vrut să o ducă la doctor, dar pentru că îşi revenea repede, au socotit că era mai bine să o lase în pace, considerând-o o fată deşteaptă şi fermă pe poziţii.

  După ce-a murit, i-am auzit pe părinţi vorbind despre un frate mai mic de-al tatei. Şi el fusese foarte deştept, dar se închisese în casă timp de patru ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci şi unu de ani. Într-o bună zi a plecat de acasă fără să spună nimănui nimic şi s-a aruncat sub roţile trenului. Tata a afirmat că e ceva ereditar şi că sora mea îi moştenea pe cei din familia lui.

  În timp ce vorbea, Naoko rupea, automat, pufuşorii de pe firul de iarbă, aruncându-i în aer. După ce n-a mai rămas nici unul, l-a răsucit pe degete.

  — Eu am găsit-o pe sora mea moartă, într-o seară ploioasă de noiembrie, continuă ea. Eram în clasa a şasea. M-am întors de la orele de pian la ora şase şi jumătate şi mama pregătea cina. Mi-a spus să o chem pe sora mea la masă. Am urcat la etaj, am bătut la uşa ei şi am strigat că cina e gata, dar n-am primit nici un răspuns. Era linişte desăvârşită în camera ei şi pentru că mi s-a părut ciudat, am mai bătut o dată, am deschis uşa şi am privit înăuntru. Am crezut că doarme, dar nu era în pat. Stătea în picioare la fereastră, privea afară, cu capul plecat într-o parte, de parcă medita profund. Luminile erau stinse şi nu distingeam ce se întâmplă. Am întrebat-o ce face şi i-am spus că masa e gata. În clipa aceea mi s-a părut mai înaltă decât era. Mă întrebam ce naiba face şi mărturisesc că nu mai înţelegeam nimic, era totul atât de ciudat. Îşi pusese tocuri? Se urcase pe ceva? M-am apropiat de ea şi eram gata-gata să-i spun două vorbe, când am zărit funia deasupra capului ei. Fusese prinsă de o grindă din tavan… era perfect dreaptă, de parcă trasase cineva o linie cu rigla. Sora mea era îmbrăcată cu o bluză albă – albă ca aceasta pe care o port eu acum – şi o fustă gri, iar vârfurile degetelor de la picioare erau îndreptate în jos, ca ale unei balerine, numai că era un spaţiu de vreo douăzeci de centimetri între vârfurile degetelor şi duşumea. Am observat toate detaliile, i-am privit faţa… Nu aveam cum să nu i-o privesc. Mi-am dat seama că trebuie să cobor şi să-i spun mamei, că trebuie să ţip, dar trupul nu mă asculta, se mişca pur şi simplu fără mine, încercând să o dea jos de pe funie, deşi mintea îmi spunea că trebuie să dau fuga jos. Normal că un copil ca mine nu avea puterea să desfacă funia aceea, aşa că am rămas cu privirile în gol mai bine de cinci-şase minute. A fost un gol total, de parcă murise ceva în mine. Până a venit mama să vadă ce se întâmplă, am rămas acolo, nemişcată, lângă sora mea, în camera aceea rece şi întunecată…

  Naoko a dat din cap.

  — După aceea n-am mai putut scoate nici un sunet, timp de trei zile. Zăceam pur şi simplu în pat, ca un mort, cu ochii larg deschişi, privind în gol. Nu înţelegeam ce se întâmplă, spuse Naoko lipindu-se de mine. Ţi-am scris şi în scrisoare că am mai multe metehne decât poţi tu să-ţi imaginezi. Boala mea este mai gravă decât crezi, are rădăcini foarte adânci. De aceea aş vrea să-ţi vezi de drumul tău, dacă poţi. Nu mă aştepta. Culcă-te cu ce fete doreşti şi nu te mai gândi la mine. Te rog să faci tot ce-ţi place. Nu vreau să îţi stric viaţa. Nu vreau să mă amestec în viaţa nimănui. Ţi-am mai spus şi înainte, tot ce-mi doresc este să vii să mă vezi din când în când şi să nu mă uiţi niciodată. Este tot ce vreau!

  — Dar eu nu-mi doresc doar atât, am zis.

  — Îţi iroseşti viaţa din pricina mea.

  — Nu irosesc nimic.

  — Dar s-ar putea să nu-mi revin niciodată. Tot vrei să aştepţi? Poţi să aştepţi zece ani, douăzeci de ani?

  — Eşti prea speriată şi sceptică, am zis. Prea multe gânduri întunecate şi negre… şi forţa celor dispăruţi care acţionează asupra ta… Trebuie să uiţi totul, şi dacă ai să uiţi, sigur te faci bine.