— Dacă ai pleca de aici, ai vrea să stai cu mine? am întrebat-o. Te-aş proteja, n-ai mai visa urât şi te-aş ţine eu în braţe, în locul lui Reiko, atunci când ţi-e greu.

  Naoko se lipi de mine şi mai strâns.

  — Ar fi minunat! exclamă ea.

  Ne-am întors la cafenea puţin înainte de ora trei. Reiko citea şi asculta la radio un concert pentru pian de Brahms. Mi s-a părut minunat să asculţi un concert de Brahms la marginea unei pajişti unde nu se zărea nici picior de om. Reiko fluiera în ritmul violoncelului.

  — Backhaus şi Böhm, spuse ea. Am avut şi eu cândva discul acesta, odată, demult. L-am ascultat până l-am uzat… În sens propriu. Am absorbit toată muzica din el, fiecare notă…

  Eu şi Naoko am comandat câte o cafea.

  — Aţi reuşit să staţi de vorbă? a întrebat-o Reiko pe Naoko.

  — O grămadă, spuse Naoko.

  — O să-mi povesteşti tu mai târziu, amănunţit. Şi… cum a fost?

  — N-am făcut nimic, spuse Naoko, înroşindu-se.

  — Chiar n-aţi făcut nimic? m-a întrebat Reiko şi pe mine.

  — N-am făcut.

  — Ce plicticoşi sunteţi! spuse Reiko, oarecum nemulţumită.

  — Ai dreptate, am zis eu, luând o gură de cafea.

  Atmosfera din cantină era aidoma celei din ziua precedentă – aerul, vocile, chipurile. Doar meniul se schimbase. Bărbatul cel chel, îmbrăcat în alb, care vorbise ieri despre influenţa imponderabilităţii asupra sucului gastric, a venit la masa noastră şi ne-a bătut la cap cu relaţia dintre mărimea creierului şi inteligenţă. Până ne-am mâncat feliile de soia prăjită, multe ne-au auzit urechile despre dimensiunea creierului lui Bismarck şi cel al lui Napoleon. Şi-a dat farfuria la o parte, a scos un pix şi nişte hârtie şi ne-a schiţat creieri. Începea un desen, renunţa la el, spunând că nu e bun, şi făcea altul. Aşa s-a întâmplat de câteva ori. După ce-a terminat, a băgat cu grijă hârtia care mai rămăsese în buzunarul halatului alb şi pixul în buzunarul de la piept. Avea în buzunarul acela trei pixuri, creioane şi o riglă. După ce a mâncat, mi-a spus ce-mi spusese şi cu o zi înainte:

  — Iernile sunt frumoase aici. Să vii neapărat la iarnă.

  Apoi a ieşit din cantină.

  — Individul e doctor sau pacient? am întrebat-o pe Reiko.

  — Tu ce crezi?

  — Chiar nu ştiu ce să spun. Oricum, nu pare în toate minţile.

  — E doctor, spuse Naoko. Doctorul Miyata.

  — Ai dreptate, spuse Reiko. Pun pariu că e cel mai nebun de aici.

  — Şi domnul Omura, portarul, e cam nebun, adăugă Naoko.

  — Adevărat, zise Reiko, în timp ce se lupta cu porţia de broccoli din farfurie. Când face gimnastică, dimineaţa, ţipă cât îl ţine gura, fără nici un motiv. Are plămâni, nu glumă! Înainte de a veni Naoko aici, mai era la birouri domnişoara Kinoshita, care suferea de nevroză şi care a încercat să se sinucidă, iar anul trecut au concediat un asistent medical, pe Tokushima, care intrase în comă alcoolică.

  — Am impresia că îi puteţi băga în aceeaşi oală pe pacienţi şi pe angajaţi, am spus.

  — Exact, afirmă Reiko, vânturându-şi furculiţa în aer. Văd că ai ajuns să pricepi ce se întâmplă.

  — Mă străduiesc.

  — Ceea ce ne face să fim normale, spuse Reiko, este faptul că recunoaştem că nu suntem normale.

  Ne-am întors în cameră. Eu şi Naoko am jucat cărţi, iar Reiko a cântat Bach la chitară.

  — La ce oră pleci mâine? m-a întrebat Reiko, aprinzându-şi o ţigară.

  — Imediat după micul dejun, am spus. Autobuzul vine după ora nouă. Doar aşa pot ajunge la slujbă mâine seară.

  — Păcat! Ar fi fost bine să mai poţi sta.

  — Dacă mai stau mult, o să sfârşesc prin a nu mai pleca de aici, am spus eu, râzând.

  — S-ar putea să ai dreptate. Apoi s-a întors spre Naoko. Vai de mine, ar fi trebuit să iau nişte struguri de la domnul Oka. Am uitat complet.

  — Vrei să merg cu tine? a întrebat Naoko.

  — Ce-ar fi să mi-l dai pe tânărul Watanabe?

  — De acord, spuse Naoko.

  — Bravo! Hai să ne facem plimbarea de noapte, spuse Reiko, luându-mă de mână. Şi aseară eram foarte aproape de locul cu pricina. În seara asta mergem până la capăt.

  — Bine, cum doriţi, spuse Naoko, chicotind.

  Era răcoare afară. Reiko purta o jachetă bleu peste cămaşă şi umbla cu mâinile în buzunarele de la blugi. A ridicat privirile spre cer şi a adulmecat aerul, asemenea unui câine.

  — Miroase a ploaie, spuse ea.

  Am încercat şi eu să adulmec briza, dar mie nu mi se părea că ar mirosi a ploaie, deşi cerul era plin de nori şi luna nu se vedea deloc din pricina lor.

  — Cel care stă aici mai mult este capabil să prevadă vremea după mirosul aerului.

  Am pătruns în zona împădurită, unde se aflau casele celor ce făceau parte din personalul sanatoriului. Reiko mi-a spus să aştept puţin şi a luat-o spre poarta unei case. A sunat la sonerie. A ieşit o femeie – fără îndoială stăpâna casei – şi a stat de vorbă cu Reiko, în prag, râzând tot timpul. Apoi a intrat în casă şi a ieşit cu o pungă mare de plastic. Reiko i-a mulţumit şi i-a urat noapte bună, înainte de a se întoarce la mine.

  — Ia uite! spuse ea, desfăcând punga.

  În pungă erau nişte ciorchini mari de struguri.

  — Îţi plac strugurii?

  — Bineînţeles că-mi plac.

  Mi-a dat ciorchinele de deasupra.

  — Poţi să mănânci liniştit. Sunt spălaţi.

  Ne-am văzut de plimbare, mâncând struguri şi scuipând cojile şi seminţele pe jos. Erau proaspeţi şi gustoşi.