terifiant, care să-i anihileze spaima. Se găseşte faţă în faţă cu tot ce poate fi mai cumplit, mai nedesluşit şi mai puternic pe lume: DEGETELE!

Frica i s-a strecurat în toate ungherele fiinţei, făcând-o să tremure şi să se înăbuşe.

Ce e mai ciudat e faptul că, pe moment, nu a înţeles nimic din ce se petrece, iar acum, când e în siguranţă, refugiată în adăpostul acesta provizoriu, e cuprinsă de o spaimă fără margini. Afară e plin de Degete care vor să o răpună.

Şi dacă Degetele sunt zei?

I-a sfidat, şi ei s-au mâniat. Iar ea nu este decât o furnică nenorocită, care acum va muri. Chli-pou-ni era îngrozită pe bună dreptate: nimeni nu s-ar fi aşteptat să le găsească atât de aproape de Federaţie! Degetele au trecut aşadar de marginea lumii şi acum invadează pădurea!

103 dă ocol grotei călduroase, de culoare bej, lovind isteric cu abdomenul în pereţi pentru a se defula de tot stresul pe care l-a acumulat în ultimele clipe.

Furnica îşi recapătă cu greu stăpânirea de sine; apoi, când i se pare că frica i-a mai trecut, se apucă să cerceteze, cu paşi prudenţi, caverna aceea ciudată, făcută din arcade şi boite. Interiorul îi este împodobit cu foiţe negre, din care se prelinge grăsime topită, călduţă la pipăit. Toate acestea răspândesc un iz greţos, aproape insuportabil.

 

 

― Taie friptura de pui. Arată foarte apetisant.

― Măcar de ne-ar lăsa în pace furnicile astea...

― Am omorât deja o grămadă.

― În orice caz, să nu te mai aud de-acum înainte cu natura ta! Uite, mai sunt câteva acolo... şi dincolo.

 

 

Învingându-şi repulsia, 103 traversează grota călduroasă şi se ghemuieşte pe marginea ei.

Proiectându-şi în faţă antenele, ea asistă la un spectacol pur şi simplu de necrezut. Mingile acelea rozalii îi vânează ca nişte prădătoare formidabile semenele, scoţându-le de sub pahare, farfurii sau şervete, după care le iau viaţa fără alte formalităţi.

E o hecatombă în toată regula.

Unele mai încercau să se apere trăgând cu acid. Fără nici un rezultat însă. Mingile roz zboară, sar, ţâşnesc de pretutindeni, nelăsându-le nici o şansă.

Apoi totul încetează.

Aerul s-a umplut de duhoarea acidului oleic, specifică morţii myrmicine.

Degetele patrulează pe faţa de masă în grupe de câte cinci. Răniţii sunt ucişi şi transformaţi în nişte pete, răzuite apoi ca să nu mânjească albul imaculat.

"Hecile, dhă-mhi fhoarhfecehle."

Deodată, un vârf enorm sparge plafonul cavernei, despicându-l, şi îi desparte marginile cu un pârâit asurzitor.

103 tresare şi se năpusteşte drept înainte, încotro vede cu ochii. Repede, trebuie să fugă! Repede, repede. Zeii monstruoşi sunt chiar deasupra ei.

Furnica goneşte cu toată viteza celor şase labe ale sale.

Coloanele roz au nevoie de ceva timp ca să reacţioneze.

Degetele par de-a dreptul înciudate când o văd ieşind de acolo. Apoi, venindu-şi în fire, pornesc în urmărirea ei.

103 încearcă toate manevrele posibile, făcând nenumărate viraje strânse şi întoarceri de o sută optzeci de grade. Inima îi bate gata să-i spargă pieptul, dar e încă în viaţă. Două coloane se lasă brusc în faţa ei. Prin sita ochilor sferici, 103 vede pentru întâia oară cele cinci siluete gigantice ce se conturează în zare şi le simte mirosul de tămâie. Degetele încep să patruleze.

E înnebunitor.

Atunci, în mintea ei se produce un declic. Frica îi este atât de mare, încât face ceva de neînchipuit. Pur şi simplu o nebunie. În loc să fugă, luptătoarea sare asupra urmăritorilor săi!

Surpriza este desăvârşită.

Furnica urcă cu toată viteza de-a lungul Degetului, ca o rachetă lansată de-a lungul rampei şi, o dată ajunsă la capătul pantei, sare în gol.

Căderea îi este amortizată de mingile rozalii, care o prind din zbor.

Apoi se strâng, vrând să o strivească.

Ea trece pe dedesubt, strecurându-se fulgerător şi cade din nou, de data aceasta în iarbă.

La iuţeală, 103 se ascunde sub un trifoi cu trei foi. Era şi timpul. Coloanele rozalii greblează vegetaţia dimprejur: Degetele zei vor să o scoată din bârlog. Dar stratul de părăluţe este lumea ei, unde nu mai poate fi găsită.

103 aleargă, iar prin antene îi licăresc tot soiul de idei. De data aceasta nu mai poate fi nici o îndoială; le-a văzut, le-a atins şi chiar le-a păcălit.

Toate acestea nu răspund însă întrebării esenţiale:

Degetele sunt zei?

 

 

Prefectul Charles Dupeyron îşi şterse mâinile cu batista în carouri.

― Bun, aţi văzut că le-am putut alunga, şi fără ca măcar să ne folosim de insecticid.

― Şi doar îţi spusesem, dragă, că pădurea asta nu e deloc curată.

― Am omorât vreo sută! se lăudă Virginie.

― Iar eu şi mai multe, mult mai multe decât tine! strigă Georges.

― Potoliţi-vă, copii... Au apucat să murdărească mâncarea?

― Eu am văzut ieşind una din friptura de pui.

― Nu vreau să mănânc pui mânjit de furnică! urlă pe loc Virginie.

Dupeyron se strâmbă.

― Doar n-o să aruncăm o frumuseţe de pui fript numai fiindcă l-a atins o furnică!

― Furnicile sunt murdare şi transmit boli, ne-a spus-o învăţătoarea la şcoală.

― O să mâncăm, totuşi, puiul, insistă tatăl lor.

Georges se lăsă în patru labe.

― E una care a scăpat.

― Cu atât mai bine! Aşa o să se poată duce înapoi şi să le spună celorlalte că nu trebuie să mai vină aici. Virginie, nu mai smulge labele furnicii ăleia, că oricum e moartă.

― Ba nu, mamă! Mai mişcă puţin.

― Bine, dar atunci nu mai pune bucăţile pe faţa de masă, aruncă-le mai încolo. Putem să mâncăm şi noi liniştiţi o dată?

Spusese acestea ridicându-şi ochii spre cer, şi în clipa aceea încremeni. Un nor de scarabei cu corn, destul de mic dar zgomotos, tocmai se aduna într-un roi, ca o coroană, la vreun metru deasupra capului ei. Când văzu că norul se menţine în acelaşi loc, femeia se albi la faţă.

Soţul ei nu arăta nici el mai bine. La rândul său, Dupeyron constatase că iarba se înnegrise: erau înconjuraţi de o adevărată revărsare de furnici! După cât se părea, puteau fi câteva milioane!

În realitate nu erau decât cei trei mii de soldaţi ai primei cruciade îndreptate împotriva