zvonea că încercase să se sinucidă prin pădurile de pe Muntele Fuji, dar că eşuase şi era internată într-un spital de boli psihice. Un cunoscut de-al unui cunoscut spunea că o întâlnise din întâmplare în Tokyo şi că avea o slujbă în domeniul editorial. Se zvonea şi că s-ar fi măritat şi că avea copii. În orice caz, toate erau doar nişte zvonuri nefondate. Aşa au trecut douăzeci de ani.

  Cert este faptul că, oriunde ar fi fost şi orice ar fi făcut, doamna Saeki nu avea probleme financiare. În contul bancar i-au intrat bani din drepturile de autor pentru Kafka pe ma, lul mării. Chiar şi după impozitare, îi rămânea o sumă considerabilă. Când cântecul era difuzat la radio sau inclus pe CD-uri cu compilaţii de muzică veche, ea încasa o sumă, nu prea mare, dar suficientă cât să-i asigure un trai retras, independent, undeva, departe. În plus, provenea dintr-o familie înstărită şi era unicul copil la părinţi.

  Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, doamna Saeki s-a întors pe neaşteptate în Takamatsu. Motivul a fost înmormântarea mamei sale (cu cinci ani înainte, nu apăruse la înmormântarea tatălui său). A ţinut o slujbă funerară simplă, iar în scurt timp a vândut casa în care se născuse şi crescuse. Şi-a cumpărat un apartament în oraş, într-o zonă liniştită şi s-a stabilit acolo. Nu părea să mai aibă de gând să se mute în altă parte. După ceva timp, a purtat nişte tratative cu familia Komura (fiul cel mare murise, iar actualul cap al familiei era fratele mai mic cu trei ani; doamna Saeki a discutat doar cu el, dar conţinutul acestor discuţii nu se cunoaşte), în urma cărora a fost numită în funcţia de directoare a bibliotecii Komura.

  Doamna Saeki a rămas o femeie frumoasă, cu o siluetă subţire. Şi-a păstrat aspectul îngrijit şi intelectual pe care îl avea în poza de pe coperta discului, cu excepţia zâmbetului senin. Mai zâmbeşte şi acum – şi încă fermecător – dar e un surâs trecător, limitat. În jurul ei se înalţă un zid nevăzut, care îi ţine pe oameni la distanţă. În fiecare dimineaţă, se urcă în Volkswagenul Golf gri şi vine la bibliotecă, iar seara se întoarce din nou acasă, la volanul lui.

  Deşi s-a întors pe tărâmurile sale natale, nu comunică deloc cu rudele sau cu vechii prieteni. Dacă se întâlneşte cu ei din întâmplare, le vorbeşte politicos, despre lucruri obişnuite. Subiectele de conversaţie sunt însă limitate. Atunci când conversaţia se îndreaptă către evenimente din trecut

  (mai ales în cazul în care acestea o includ şi pe ea), schimbă imediat, dar cu naturaleţe, subiectul. Se adresează întotdeauna amabil şi politicos, dar fără curiozitatea sau însufleţirea obişnuită. Trăirile ei adevărate – presupunând ca are – rămân mereu ascunse bine. Cu excepţia situaţiilor în care i se cere o hotărâre pragmatică, nu îşi expune niciodată punctul de vedere. Nu vorbeşte din proprie iniţiativă, mai mult ascultă şi dă din cap. La un anumit punct, interlocutorul ei începe să se simtă neliniştit, având senzaţia că o face să piardă clipe liniştite cu vorbăria lui, că dă buzna încălţat în lumea ei frumos ordonată. În majoritatea cazurilor, senzaţia reflectă realitatea.

  În ciuda faptului că s-a întors, pentru oameni ea a continuat să fie o enigmă. A rămas o doamnă stilată, învăluită în mister. E greu să te apropii de ea. Până şi familia Komura, angajatorii ei, o privesc cu respect şi evită să se amestece în treburile sale.

  Până la urmă, Oshima a devenit asistentul ei la bibliotecă. Pe atunci nu mergea nici la şcoală, nici nu avea o slujbă. Îşi petrecea timpul singur, închis în casă, citind mult şi ascultând muzică. Cu excepţia corespondenţei prin e-mail, părea să nu aibă prieteni. Din cauza hemofiliei, făcea vizite la spitalul de specialitate, se plimba fără ţintă în Mazda lui, mergea periodic la spitalul din Hiroshima, mai stătea închis în cabana din Kochi, dar în rest nu părăsea oraşul. Cu toate acestea, nu era nemulţumit de viaţa lui. Doamna Saeki s-a întâlnit într-o zi cu mama lui şi întâmplarea a făcut să-l cunoască şi pe el. L-a plăcut de la prima vedere. Şi Oshima a plăcut-o şi s-a arătat interesat să lucreze la bibliotecă. El pare să fie singurul cu care doamna Saeki vorbeşte şi interacţionează zilnic.

  — Ceva mă face să cred că doamna Saeki s-a întors cu scopul de a lucra ca directoare la bibliotecă.

  — Da, asta e şi senzaţia mea. Cred că înmormântarea mamei sale a fost doar o ocazie bună să se întoarcă. A avut nevoie de multă convingere ca să revină într-un oraş bântuit de umbrele trecutului.

  — De ce o fi fost atât de importantă biblioteca?

  — Un motiv ar fi că acolo a trăit iubitul ei. Locuia într-o anexă a actualei biblioteci, pe locul arhivei fostei familii

  ^oniura. Era fiul lor cel mare şi avea în sânge patima Pentru lectură. În plus, avea o fire solitară, o altă caracteristică a acestei familii. De aceea, când a început gimnaziul, a cerut pentru el respectiva încăpere, separată de corpul central, dorinţă care i-a fost îndeplinită. Este de înţeles, având în vedere dragostea lor pentru cărţi. „Deci vrei să trăieşti înconjurat de cărţi? Minunat!”, au spus ei.

  Aşadar, el ducea o viaţă izolată, netulburată de nimeni şi mergea în corpul central doar la masă. Doamna Saeki îl vizita zilnic. Învăţau împreună, ascultau muzică, discutau la nesfârşit şi, probabil, dormeau îmbrăţişaţi. Era micul lor paradis.

  Oshima mă priveşte, cu ambele mâini sprijinite pe volan.

  — Acolo urmează să stai tu, Kafka. Exact în aceeaşi cameră. După cum ţi-am zis, a suferit câteva modificări când biblioteca a fost restaurată, dar e vorba de aceeaşi încăpere.

  Rămân tăcut.

  — Viaţa doamnei Saeki s-a oprit la douăzeci de ani, când a murit el. Poate chiar mai devreme, nu ştiu. Însă tu trebuie să înţelegi bine un lucru. Acel ceas îngropat în sufletul ei a rămas cu limbile îngheţate