– Ceea ce pretinzi că ai.

– Domnule, împinge ţepuşa aia un pic mai tare, nu cred că mi-a trecut încă direct prin inimă. Ce mai faci, omule? A trecut ceva timp.

Chiştoc îl îmbrăţişă pe Troblum, braţele ajungându-i doar la aproape o treime în jurul acestuia. Îl strânse ca şi cum se revedea cu o rudă.

– Prea mult timp, spuse Troblum.

– Încă mai ai nava aia a ta. Dulce navă. Voi, Înalţii, ştiţi să vă trăiţi viaţa.

Troblum privi în jos la capul lui Chiştoc.

– Vino atunci şi alătură-te nouă.

– Hei, acum! Nu sunt destul de pregătit pentru asta. Bine? Omule, nici în glumă să nu mai spui asta. Aş avea nevoie de un deceniu ca să-mi şterg toate amintirile rele înainte de a fi lăsat să pun piciorul pe Lumile Centrale. Hei, vrei ceva de băut? Câteva sendvişuri, poate? Alcinda, ea ştie ce să facă cu o unitate culinară. Îşi coborî vocea, făcându-i cu ochiul. Nu e singurul lucru cu care ştie cum să se descurce, huh.

Troblum încercă să nu se strâmbe exasperat.

– Nişte bere, poate.

– Sigur, sigur. Florac făcu semn spre nişte scaune de lângă o masă. Se aşezară în timp ce una dintre fete aducea o cană mare cu bere uşoară.

Hei, Somonie, adu-o aici pentru omul meu, te rog.

O fată într-un bikini roz aprins aprobă scurt din cap şi se duse înăuntru.

– Unde ai găsit-o? întrebă Troblum.

– O persoană de contact de-a mea. Hei, am fost retromodelat fără creier şi nu-mi spune nimeni? Dacă-ţi vorbesc despre oamenii mei, ce mai rămâne pentru mine în acest univers?

– Destul.

– Ştii că am o reţea care-mi pompează de-acolo, din civilizata Confederaţie. În această săptămână este un tip, în următoarea un altul. Cine ştie unde se întâmplă să apară un rahat? Dacă vrei să mă înjunghii pe la spate, trebuie să-ţi construieşti în primul rând propria reţea.

– O, am deja.

Florac clipi, zâmbetul de cei-mai-buni-prieteni pălindu-i brusc.

– Ai?

– Sigur. Sute de tipi ca tine.

– Tu mă omori, nu alta! Râse, prea tare, şi ridică paharul. Tipi ca mine. Hai, omule!

– Am vrut să te întreb de pe ce planetă a fost recuperată. Căutarea pe care am făcut-o în înregistrări a confirmat că Vic Russell a predat-o Direcţiei pentru Infracţiuni Deosebit de Grave atunci când se întoarse din relocarea din Boongate. Era deja perimată. Direcţia ar fi aruncat-o.

– Mă depăşeşte, spuse Florac cu o ridicare din umeri. Cred că existau oameni ca tine şi ca mine, chiar şi în timpurile acelea.

Troblum nu spuse nimic. Recuperatorul putea avea dreptate. Dincolo de toate defectele de personalitate şi de stilul lui de viaţă dezgustător, îi furnizase întotdeauna articole de încredere. Un număr mare de artefacte din muzeul lui Troblum proveneau de la Florac.

Somonie se întorcea de la vilă cărând o cutie lungă de conservare în mediu stabil. Era grea, muşchii braţului îi erau încordaţi. O puse pe masă, în faţa lui Troblum şi a lui Chiştoc.

– Înainte de a merge mai departe, spuse Troblum. Am codul de serie DIDG. Unul autentic. Deci, tot mai vrei să deschidem cutia?

– Nu dau doi bani pe ce număr dracului crezi că ai, omule, lucrul ăsta e veritabil. Şi hei, ghici ce, nu eşti singurul tâmpit din Confederaţie căruia îi curg balele după asta. Am venit mai întâi la tine, pentru că m-am gândit că suntem deja prieteni. Vrei să mă scoţi din afaceri, vrei să-mi mânjeşti reputaţia cu prostiile tale? Ştii ce, grasule, poţi să te rostogoleşti înapoi la nava ta şi să te cari dracu’ de pe lumea asta. Lumea mea, la dracu’!

– Atunci, mai bine să ne uităm, spuse Troblum. Nu mi-ar plăcea să-ţi pierd prietenia.

Nu-i păsa de Chiştoc Florac, erau zeci de necrofagi ca el. Dar făcuse o afirmaţie interesantă căci el nu s-ar fi gândit că mai existau şi alţi colecţionari în afara muzeelor. Se întrebă într-o doară dacă aceştia ar putea fi convinşi să vândă. Florac ar putea verifica asta…

U-amprenta lui Florac trimise casetei o cheie, iar capacul se deschise descoperind o puşcă cu ioni de epocă. Un scut protector licărea slab în jurul ei, dar Troblum putea vedea clar ţeava lungă de un metru ce se termina într-un mâner scurt şi gros dintr-un metal negru care avea mai multe puncte de fixare şi o priză de inducţie deschisă în partea de jos.

– Da, bine, spuse Chiştoc cu o grimasă, care ar fi putut fi aproape una de jenă. Cealaltă bucată lipseşte. Evident. Dar ce dracu’, asta e partea principală a afacerii, nu? Asta e ceea ce contează.

– Nu există nicio „altă bucată“, spuse Troblum. Chestia asta este concepută pentru a fi utilizată de cineva într-un costum-armură. Se prinde pe partea de jos a braţului.

– Pe bune?

Pentru Troblum era un efort să vorbească cu calm. Arma părea autentică.

– Vrei să opreşti câmpul, te rog?

Strălucirea dispăru. Funcţia de câmp a lui Troblum mătură în întregime puşca antică. Adânc, în interiorul ţevii, erau lanţuri lungi de molecule specific aranjate, conturând un cod unic. Îşi linse sudoarea de pe buza superioară.

– E autentică, şopti el răguşit.

– Ah! Chiştoc îşi plesni mâinile a victorie. Te-am dezamăgit eu vreodată?

Troblum nu se putea abţine să se holbeze la armă.

– Numai cu persoana. Vrei plata acum?

– Omule, ăsta este motivul pentru care te iubesc. Da. Da, te rog. Aş dori foarte mult să faci plata acum, te rog.

Troblum îi ceru u-amprentei să transfere fondurile.

– Vrei să rămâi la cină? întrebă Chiştoc. Poate o petrecere cu câteva dintre fete?

– Reactivează câmpul de protecţie, te