— Nu.

— E adevărat că asta nu dovedeşte nimic. Nu m-am simţit niciodată mai bine decât atunci când îl aşteptam pe Roger. Cu o zi înainte de naşterea lui am mai jucat și golf. Ştii, nu trebuie să te simţi jenată de lucruri fireşti. Dacă ai cea mai mică îndoială, ar fi mai bine să mi-o spui.

— Nu, zău, Beatrice, n-am nimic de spus.

— Trebuie să-ți mărturisesc că sper să ai în curând un moştenitor. Asta ar fi minunat pentru Maxim. Sper că n-ai să faci nimic ca să previi asta.

— Bineînțeles că nu, zisei, și mă gândii: „Ce discuţie extraordinară”.

— Nu fi scandalizată, spuse ea. Nu trebuie să iei în nume de rău ce-ţi spun eu. La urma-urmelor, femeile tinere de azi au doar dreptul să facă ce vor. Când îţi place să vânezi, e al naibii de supărător să fii însărcinată de la primul sezon. Asta-i de ajuns să strice o căsnicie, dacă sunt amândoi vânători. Desigur că în cazul tău, asta n-are însemnătate. Copiii nu te împiedică să desenezi. Fiindcă veni vorba, cum merge cu desenul?

— Nu desenez prea mult, spusei eu.

— O, adevărat? Totuşi, e o vreme minunată de stat pe-afară. Nu-ţi trebuie decât un scaun pliant și o cutie de culori, nu-i așa? Ia spune-mi, te-au interesat cărțile mele?

— Da, foarte mult. Mi-ai făcut un dar frumos, Beatrice. Ea râse mulţumită. „Sunt încântată că-ţi plac”, zise ea.

Mașina mergea din ce în ce mai iute. Ea nu dădea deloc drumul acceleratorului și lua toate turnantele în unghi drept. Doi automobilişti pe care îi depăşi, se uitară pe ferestruicile lor, jigniţi, când trecu pe lângă ei, iar un pieton de pe o alee o ameninţă cu bastonul. Mă simțeam ruşinată pentru ea. Totuşi, Bea părea că nici nu observă. M-am ghemuit iar pe locul meu de pe bancheta din spate.

— În trimestrul viitor, Roger intră la Oxford, urmă ea. Dumnezeu știe ce o să facă acolo. Ce pierdere de vreme! Asta-i părerea mea și a lui Giles, dar nu ştim cu adevărat ce să facem cu el. E întocmai ca Giles și ca mine. Nu se interesează decât de cai. La ce se gândeşte automobilistul acela din fața noastră? De ce n-ai scos mâna, draga mea? Într-adevăr, sunt oameni pe şosele care ar trebui să fie omorâţi…

Dădurăm pe o şosea mare, ocolind tocmai la timp o mașină în fața noastră.

— Ai avut musafiri? întrebă ea.

— Nu, am dus o viaţă foarte liniștită.

— E mult mai bine, zise ea. Am spus-o întotdeauna, recepţiile astea mari sunt o corvoadă. La noi n-ai să vezi niciodată așa ceva. Avem foarte mulți vecini, foarte îndatoritori, și suntem intimi cu toată lumea. Mâncăm unii la alții și jucăm bridge fără să facem eforturi ca pentru străini. Joci bridge?

— Nu prea bine, Beatrice.

— O, nu face nimic, de vreme ce cunoşti jocul. Ce mă supără sunt oamenii care nu vor să înveţe. Ce vrei să faci cu ei, iarna, între ceai și cină și după cină? Nu poți doar să stai și să vorbești întruna.

Mă întrebam de ce. Dar era mai bine să nu spun nimic.

— Acuma că Roger e mare, e foarte amuzant, continuă ea.

Aduce prieteni și petrecem într-adevăr foarte mult. Ai fi văzut asta dacă ai fi fost la noi de Crăciun. Am jucat şarade. Draga mea, a fost tare amuzant. Giles era în elementul lui. Îi place să se travestească și după unul sau două pahare de şampanie, e tipul cel mai nostim pe care ți l-ai putea închipui, îi spuneam adesea că şi-a ratat vocaţia și că ar fi trebuit să facă teatru.

Mă gândeam la Giles și la obrazul lui ca o lună plină, la ochelarii lui de baga. Aveam impresia că bufoneriile lui de după şampanie m-ar face să mă simt prost.

— El și cu alt bărbat, prieten la toartă cu noi, Dickie Marsh, s-au travestit în femei și au cântat un duet. Nimeni nu știa exact ce-avea de-a face comicăria aia cu cuvântul şaradă, dar nu conta. Ne-am prăpădit de râs cu toţii.

Am zâmbit politicos.

— Închipuie-ţi ce nostim, am rostit eu.

Îi vedeam pe toți, ţinându-se cu mâinile de burtă, de râs, în salonul Beatricei. Toţi prietenii aceia, care se cunoşteau atât de bine între ei. Roger trebuia să arate ca Giles. Beatrice râse iar, numai amintindu-şi.

— Sărmanul Giles, grăi ea. N-am să-i uit niciodată fața, când Dick a dat drumul la sifon pe ceafa lui. Râdeam convulsiv cu toţii.

Mi se părea cu adevărat neplăcut că o să fim poftiţi să ne petrecem Crăciunul viitor la Beatrice. Poate că voi căpăta gripă.

— Bineînțeles, interpretarea noastră nu e niciodată prea pretenţioasă, zise ea. Facem doar haz, așa, între noi. Acum, la Manderley, sunt mijloace pentru a da o reprezentaţie într-adevăr frumoasă. Îmi amintesc de o serbare costumată pe care au dat-o acolo, acum câțiva ani. Au venit musafiri de la Londra. Fireşte, genul ăsta de petreceri necesită o organizare grozavă.

— Da; am încuviinţat eu.

Ea urmă câtva timp să conducă, fără să vorbească.

— Și cum o duce Maxim? urmă după o clipă.

— Mulţumesc, foarte bine, spusei.

— Mulţumit și fericit?

— Da, da, destul.

Traversarea unei ulicioare de sat îi acapară toată atenţia. Mă întrebam dacă ar trebui să-i vorbesc de doamna Danvers, în legătură cu tipul acela, Favell. Mă cam temeam ca ea să nu facă vreo boroboaţă și să-i vorbească lui Maxim.

— Beatrice, îi spusei, hotărându-mă totuşi, ai auzit cumva vorbindu-se de un oarecare Favell? Jack Favell?

— Jack Favell, repetă ea. Da, cunosc numele ăsta. Ia stai puțin, Jack Favell. Dar sigur. Un bădăran îngrozitor. L-am întâlnit odată, acum câțiva ani.

— A venit, la Manderley s-o vadă pe doamna Danvers.

— Adevărat? Oh, la urma urmelor, poate că voia…

— Ce? întrebai eu.

— Mi se pare că era vărul Rebeccăi.

Fui foarte mirată. Nu astfel mi-aş fi închipuit că arată vărul Rebeccăi. Jack Favell, vărul ei.

— O, spusei eu, nu știam.

— Avea probabil obiceiul să vină adeseori la Manderley, zise Beatrice. N-aş putea să-ți spun. Eu mă duceam pe acolo foarte rar.

Vorbea scurt, ca și când n-ar fi vrut să stăruie asupra acestui subiect.

—