— Te cred, făcu Beatrice.

Ea nu spuse mai mult și am socotit și eu că-i mai cuminte să nu-i povestesc că Favell mi-a cerut să-i tăinuiesc vizita.

Toate acestea erau foarte complicate, și de altfel, ajunsesem la destinaţie. Nişte porţi albe și o alee netedă pietruită.

— Nu uita că bătrâna e aproape oarbă, spuse Beatrice, și acum nu se simte prea bine. Am telefonat infirmierei ca să-i anunţ vizita noastră.

Casa era mare, de cărămizi roşii și cu frontoane. Probabil de la sfârşitul epocii victoriene. Nu era o casă frumoasă. Vedeai, dintr-o aruncătură de ochi, că avea personal numeros și impecabil. Și toate astea pentru o bătrână aproape oarbă.

O cameristă elegantă deschise uşa.

— Bună ziua, Norah, ce mai faci? spuse Beatrice.

— Foarte bine, mulţumesc doamnă. Sper că vă simțiți bine.

— A, da, suntem cu toţii înfloritori. Și ce mai face bunica, Norah?

— Așa și așa, doamnă. Într-o zi bine, într-o zi rău. Sunt sigură că o să fie încântată să vă vadă.

Ea mă privi curioasă.

— E doamna de Winter, îi zise Beatrice.

Printr-un antreu mic și un salon încărcat de mobile, ajunserăm la o verandă deschisă spre o pajişte pătrată. Peronul era împodobit cu vase de piatră pline de muşcate roşii. Într-un colţ al verandei era un fotoliu pe roate, în care stătea bunica Beatricei, rezemată în perne și învelită în şaluri. Apropiindu-mă, văzui că semăna izbitor și aproape supărător cu Maxim. Așa o să fie Maxim, dacă o îmbătrâni, dacă o fi orb. Infirmiera care sta lângă ea, se sculă și puse un semn în cartea pe care o citea cu glas tare. Ea zâmbi Beatricei.

— Ce mai faceți, doamnă Lacy? zise ea. Beatrice îi strânse mâna și mă prezentă.

— Bătrâna arată foarte bine, spuse ea. Mă întreb cum izbuteşte la optzeci și şase de ani. Iată-ne, bunico, zise ea ridicând glasul. Am sosit tefere și nevătămate.

Bătrâna întoarse capul către noi.

— Scumpă Bea, spuse ea, cât eşti de drăguţă că ai venit să mă vezi. Nu-i deloc vesel pentru tine aici.

Beatrice se aplecă asupra ei și o sărută.

— Ţi-am adus-o pe soţia lui Maxim, zise ea. Ar fi voit să vină mai curând să te vadă, dar Maxim și cu ea au avut multe treburi.

Beatrice mă împinse din spate.

— Sărut-o, şopti ea. Mă aplecai şi-o sărutai pe obraz.

Bunica îmi atinse fața cu degetele.

— Fată bună, îmi zise ea. E atât de drăguț că ai venit…

Sunt foarte încântată că te văd. Ar fi trebuit să-l aduci și pe Maxim.

— Maxim e la Londra, zisei. Se înapoiază diseară.

— Ar trebui să-l aduci data viitoare. Stai în fotoliu, dragă, ca să te văd. Și tu Bea, în partea cealaltă. Ce mai face scumpul meu Roger? E băiat rău, nu vine niciodată.

— O să vină în august, urlă Beatrice. Ştii că pleacă de la Eton la Oxford.

— Doamne Dumnezeule, dar trebuie să fie un adevărat bărbat! N-am să-l mai recunosc.

— E mai înalt decât Giles, spuse Beatrice.

Ea continuă să vorbească despre Giles și Roger, despre cai și despre câini. Infirmiera scoase o împletitură cu ochiuri și începu să-şi zornăiască igliţele. Se întoarse spre mine, foarte prietenoasă, foarte veselă.

— Vă place la Manderley, doamnă de Winter?

— O, da, foarte mult!

— E foarte frumos, nu-i așa? spuse ea, lucrând de zor cu igliţele. Oh, bineînțeles, că n-o să mai mergem acolo; ea n-ar mai putea. Îmi pare tare rău. Îmi plăcea tare mult să stăm la Manderley.

— Ai putea să vii într-o zi singură, zisei.

— Mulţumesc, cu multă plăcere. Sper că domnul de Winter e bine.

— Da, foarte bine.

— Aţi făcut călătoria de nuntă în Italia, nu-i așa? Cartea poştală a domnului de Winter ne-a făcut o mare plăcere.

Mă întrebam dacă întrebuinţează pe „noi” în sensul lui regesc, sau socotea că bunica lui Maxim și cu dânsa nu alcătuiau decât o singură persoană.

— Ah, v-a trimis o carte poştală? Nu-mi amintesc.

— Fireşte. Eram încântate. Nouă ne plac foarte mult lucrurile astea. Avem un album în care lipim toate ilustratele familiei. Numai lucrurile plăcute, fireşte.

— Ce drăguț, spusei eu.

Auzeam frânturi din convorbirea Beatricei de partea cealaltă.

— A trebuit să-l omorâm pe bătrânul Marksman, spunea ea. Îţi amintești de Marksman? Cel mai bun câine de vânătoare pe care l-am avut vreodată.

O, bătrânul Marksman, spuse bunica.

— Da. Bietul bătrân! Orbise.

— Bietul bătrân, repetă bunica.

Mi se părea că-i, poate, o lipsă de tact să vorbești de orbire și mă uitai la infirmieră. Ea mișca întruna, iute, igliţele.

— Vânaţi oare, doamnă de Winter? mă întrebă ea.

— Nu. Din păcate.

— O să învăţaţi poate. Nouă tuturor ne place vânătoarea la nebunie în ţinutul ăsta.

— Pe doamna de Winter o interesează foarte mult arta, zise Beatrice infirmierei. I-am spus că la Manderley sunt o mulţime de colţuri, din care s-ar putea face tablouri frumoase.

— Asta aşa-i, încuviinţă infirmiera, întrerupându-se o clipă să mai tricoteze cu atâta frenezie. Ce îndeletnicire plăcută! Aveam o prietenă care făcea minuni cu creionul ei. Odată, am fost împreună în Provence, de Paşti. Ce schiţe încântătoare a mai făcut!

— Ce frumos, am spus.

— Vorbim de desen, strigă Beatrice bunicii. Tu nu știai că avem o artistă în familie?

— Cine-i artistă? spuse bătrâna.

— Noua ta nepoată. Întreab-o ce i-am trimis ca dar de nuntă.

Eu zâmbeam, aşteptând întrebarea. Bătrâna întoarse capul spre mine.

— Ce-mi tot îndrugă Bea? zise ea. Nu știam că eşti artistă.

N-am avut niciodată o artistă în familie.

— Beatrice glumeşte, spusei eu. Nu sunt o artistă adevărată. Îmi place să desenez, dar n-am luat niciodată lecţii. Beatrice mi-a dăruit cărţi frumoase.

— O, spuse ea foarte mirată. Beatrice ţi-a dat cărţi? Asta-i ca și cum ai aduce apă la pârâu. Sunt atât de multe cărţi în biblioteca de la Manderley…

Ea râse din toată inima. Am luat parte cu toţii la gluma ei. Speram că subiectul va fi părăsit după aceea, dar Beatrice simţea nevoia să insiste asupra lui.

— Nu pricepi, bunicuţo, zise ea. Nu erau cărţi obişnuite.

Erau volume despre artă. Patru.

Guvernanta se aplecă pentru a adăuga și tributul ei de lămuriri.

— Doamna Lacy încearcă să vă facă să înţelegeţi că doamna de Winter îndrăgeşte foarte mult