— Ce nostim din partea ei, zise bunica. Nu pun mare preţ pe cărţi ca dar de nuntă. Când m-am măritat, nimeni nu mi-a dăruit vreo carte. Dacă aş fi primit, nici nu le-aş fi citit. Ea râse din nou. Beatrice părea cam jignită. Îi zâmbii, ca să-i arăt simpatia mea, dar nu cred că ea să fi băgat de

seamă.

Infirmiera își reluă împletitura.

— Vreau ceai, spuse doamna bătrână, agresiv. Nu-i oare încă patru și jumătate? De ce nu ne serveşte Norah?

— Cum, te-a răzbit foamea după dejunul nostru îmbelşugat? spuse infirmiera sculându-se, cu un zâmbet larg către bolnavă.

Eu mă simțeam destul de obosită și mă întrebam, condamnându-mi cinismul, de ce sunt uneori bătrânii o povară. Povară mult mai grea decât a copilaşilor sau a căţeilor, pentru că trebuie să fii politicos. Stăteam, cu mâinile pe genunchi, gata să aprob tot ce se va spune. Infirmiera bătu ușor pernele și aranjă şalurile.

Bunica lui Maxim o lăsă, răbdătoare, să-şi vadă de treabă. Închise ochii ca și când ar fi fost și ea obosită. Semăna mai mult ca oricând cu Maxim. Mi-o închipuiam tânără, înaltă, elegantă, vizitând grajdurile din Manderley, ridicându-şi fusta lungă ca să nu se târască în noroi, şi-i vedeam talia subțire, gulerul înalt, o auzeam poruncind caleaşca pentru ceasurile două. Toate acestea se sfârşiseră acum pentru ea, toate acestea trecuseră. Soţul ei era mort de patruzeci de ani, fiul de cincisprezece. Ea trebuia să rămână aici, în casa asta, cu infirmiera ei, până când i-o veni și ei ceasul să moară. Mă gândeam cât de puțin cunoaştem gândurile oamenilor bătrâni. Înţelegem copiii, jocurile lor, speranţele și închipuirile lor. Ieri, eram copilă. N-am uitat. Dar bunica lui Maxim, aşezată aici, în şalurile ei, cu bieţii ei ochi orbi, ce simţea oare, la ce se gândea? Ştia că Beatrice căsca și se uita mereu la ceas? Ghicea că am venit s-o vedem pentru că socoteam că-i bine, că-i datoria noastră și că apoi, înapoindu-ne acasă, Beatrice o să poată spune: „Acum am conştiinţa liniștită pe trei luni?”

Se mai gândea oare vreodată la Manderley? Își mai amintea că stătea în capul mesei unde mă aşezam eu, că a băut ceaiul sub castan? Sau toate acestea erau uitate, şterse, și nu mai rămânea nimic îndărătul acelui chip liniștit și galben, decât niște mici dureri și ciudate indispoziţii neînsemnate, o mare și nelămurită mulţumire când străluceşte soarele, un tremur când suflă vântul?

Aș fi vrut să pun mâinile pe fața ei și să-i înlătur anii. Aș fi vrut s-o văd tânără, așa cum a fost, cu obrajii trandafirii și păr castaniu, plină de energie ca Beatrice și vorbind ca dânsa despre vânătoare, despre câini și despre cai. Și nu stând astfel, cu ochii închişi, pe când infirmiera îi bătea pernele.

— Suntem răsfăţate azi, spuse infirmiera. Avem sandvişuri cu creson la ceai, nu-i așa? Vă place cresonul?

— E ziua cresonului? spuse bunica lui Maxim, ridicând capul și întorcându-se către uşă. Nu mi-ai spus. De ce nu serveşte ceaiul Norah?

— N-aş vrea să fac meseria dumitale pentru tot aurul din lume, spuse Beatrice, în şoaptă, infirmierei.

— O, sunt obişnuită, doamnă Lacy, răspunse ea zâmbind. Bineînțeles, avem zilele noastre proaste, dar ar putea să fie și mai rău. De obicei, e foarte amabilă. Apoi personalul e foarte îndatoritor. Ori ăsta-i lucrul de căpetenie. Uite-o pe Norah.

Camerista aducea o măsuţă de grădină și o față de masă albă.

— Ce mult ţi-a trebuit, Norah, bombăni bătrâna.

— E tocmai patru și jumătate, doamnă, spuse Norah cu glas deosebit de drăguț și de vesel, ca și acela al infirmierei. Mă întrebam dacă bunica lui Maxim își dădea seama că oamenii îi vorbeau pe tonul acesta. Mă întrebam când au început și dacă ea a observat. Poate că își spunea: „Ei cred că sunt bătrână. Cât e de ridicol!” Apoi, încetul cu încetul, se obişnuise și acum, era ca și când ei ar fi vorbit dintotdeauna așa: asta făcea parte din lumea ei. Dar unde era oare tânăra cu părul castaniu și talia subțire, care dădea zahăr cailor?

Ne-am apropiat scaunele de măsuţă și am început să mâncăm sandvişuri cu creson. Pentru bătrână, infirmiera le făcea dintr-o pâine specială.

— Cred că suntem răsfăţate, spuse ea.

Văzui un zâmbet ușor trecându-i pe fața liniștită.

— Îmi place tare mult ziua când se serveşte creson, spuse bătrâna.

Ceaiul era mult prea fierbinte spre a fi băut. Infirmiera îl bău pe al ei în sorbituri mici.

— Ceaiul e clocotit azi, spuse ea clătinând tare din cap către Beatrice. Nu vă închipuiţi câtă bătaie de cap am ca să am ceai fierbinte. Repet și repet. Dar nu sunt ascultată.

— Oh, nu-mi mai vorbi, sunt toate la fel, zise Beatrice. Eu am renunţat la a mea fiindcă nu se pricepea.

Bătrâna își amesteca cu linguriţa ceaiul, cu ochii pierduţi în depărtare. Aș fi voit să știu la ce se gândea.

— Aţi avut vreme frumoasă în Italia? întrebă infirmiera.

— Da, a fost foarte cald, răspunsei eu. Beatrice se întoarce către bunică-sa.

— Spune că au avut vreme foarte frumoasă în Italia pentru călătoria de nuntă. Maxim era foarte bronzat.

— Maxim de ce n-a venit azi? întrebă bătrâna.

— Ţi s-a mai spus că-i la Londra, răspunse Beatrice, pierzându-şi răbdarea. La un banchet. A trebuit să se ducă și Giles.

— Ah, înţeleg. Dar de ce spui că Maxim e în Italia?

— A fost în Italia, mamă mare. În aprilie, acum s-au întors la Manderley.

Ea o privi pe infirmieră, înălţând din umeri.

— Domnul și doamna de Winter sunt acum la Manderley, repetă infirmiera.

— Luna asta a fost foarte frumos, spusei, apropiindu-mă de bunica lui Maxim. Trandafirii sunt înfloriţi. Ar fi trebuit să-ți aduc trandafiri.

— Da, îmi plac trandafirii, spuse ea cu aer vag, apoi privindu-mă mai de aproape cu ochii ei de un albastru stins:

— Stai și dumneata la Manderley?

Înghiţii în sec. Se făcu tăcere. Apoi Beatrice interveni cu glasul ei puternic și nerăbdător.

— Scumpă bunicuţo, ştii foarte bine că locuieşte acolo. Ea și cu Maxim sunt căsătoriţi.

O văzui pe infirmieră