class="p1">  — Eu îl învăţ pe fiul lor să cânte la pian şi ei îmi dau câte ceva, din când în când. Vinul pe care l-am băut era de la ei. Uneori îi mai rog să-mi facă şi mie cumpărături din oraş.

  — Aş vrea să-ţi continui povestea de ieri, am spus.

  — Bine, zise Reiko. Dar dacă o să ne întoarcem târziu, Naoko o să intre la bănuieli.

  — Pe răspunderea mea.

  — În ordine, dar aş vrea totuşi un acoperiş. E cam răcoare afară, spuse Reiko.

  Înainte de a ajunge la terenul de tenis, a luat-o la stânga. Am coborât pe o scară îngustă şi am ajuns la câteva magazii, aliniate una lângă alta. Reiko a deschis uşa celei mai apropiate, a intrat şi a aprins lumina.

  — Hai, intră! Nu e mare lucru pe-aici, spuse ea.

  Magazia era totuşi bine aprovizionată cu schiuri, legături, clăpari, beţe, toate frumos aranjate, iar pe duşumea se aflau diferite ustensile de curăţat zăpada şi saci cu produse chimice folosite la topitul zăpezii.

  — Pe vremuri veneam aici să exersez la chitară… când voiam să fiu singură. E plăcut, nu?

  Reiko s-a aşezat pe saci şi m-a invitat să stau lângă ea. Am făcut cum mi s-a spus.

  — Nu există aerisire. Te deranjează dacă fumez?

  — Nu, poţi să fumezi.

  — E singurul obicei de care nu mă pot debarasa, spuse ea, încruntată, dar aprinzându-şi ţigara cu evidentă plăcere.

  Nu cred că erau mulţi cei cărora le plăcea tutunul aşa cum îi plăcea lui Reiko. Am mâncat struguri, aruncând cojile şi seminţele într-o cutie goală de conserve, care servea drept coş de gunoi.

  — Deci, până unde am ajuns cu povestea aseară? a întrebat Reiko.

  — Era o noapte întunecată şi furtunoasă şi te căţărai pe o stâncă abruptă ca să ajungi până la cuibul păsării.

  — Eşti uimitor! Cum poţi glumi cu faţa asta atât de serioasă? întrebă Reiko, surprinsă. A, cred că îţi povesteam cum îi dădeam fetei lecţii de pian în fiecare sâmbătă dimineaţa.

  — Aşa e.

  — Dacă împărţim lumea în două grupuri – cei cărora le place să-i înveţe pe alţii şi cei care nu se prea pricep la aşa ceva, eu cu siguranţă aparţin celui dintâi, spuse Reiko. Nu m-am gândit la asta cât am fost tânără şi cred că nici nu voiam să gândesc astfel, dar mi-am dat seama că este aşa după ce am ajuns să mă cunosc mai bine. Îmi place să-i învăţ pe alţii şi chiar sunt bună la aşa ceva.

  — Sunt sigur că eşti, am zis.

  — Am mai multă răbdare cu alţii decât cu mine şi ştiu foarte bine să scot din fiecare ce are el mai bun. Aşa sunt eu, cu alte cuvinte, sunt acea parte de pe cutia de chibrituri pe care se freacă gămălia de fosfor. Da, dar cred că e mai bine aşa, nu mă deranjează deloc. Oricum, prefer să fiu o cutie de chibrituri de calitatea întâi decât un băţ de chibrit de calitatea a doua. Mi-a fost foarte clar lucrul acesta după ce am început să mă ocup de fată. Îi mai învăţasem şi pe alţii când eram mai tânără, dar numai ca o activitate suplimentară, fără să stau să mă analizez. Abia după ce am început să-i dau ei lecţii de pian, am ajuns să gândesc astfel despre mine. Deci, mă pricep la predat şi din punctul acesta de vedere, lecţiile au mers strună.

  După cum ţi-am spus şi ieri, fata nu era extraordinară când era vorba de tehnica interpretării şi nu se punea problema să devină o pianistă profesionistă, deci îmi permiteam să o iau uşor. În plus, ea urma o şcoală de fete de unde toate absolventele, cu rezultate cât de cât bunicele, intrau automat la facultate, ceea ce însemna că nu era cazul să dea în brânci cu învăţatul. Şi mama ei m-a rugat să nu fiu prea severă, aşa că nici eu n-am forţat-o. Mi-am dat seama din prima clipă că nu e genul de copil pe care să-l forţezi să facă ceva, că dacă îi cereai să facă ceva, zicea „da”, însă făcea numai ceea ce voia ea. Deci, la început o lăsam să cânte o piesă aşa cum voia, sută la sută în stilul ei. Apoi i-o cântam şi eu, de câteva ori, abordând-o în mai multe feluri. După aceea, o întrebam care interpretare i-a plăcut mai mult. O puneam să cânte din nou aceeaşi piesă şi întotdeauna o interpreta mult mai bine decât prima dată. Îşi dădea singură seama unde greşise.

  Reiko oftă, privind capătul ţigării care ardea. Eu mi-am văzut mai departe de struguri, fără să scot nici un cuvânt.

  — Simţeam muzica, recunosc, dar fata aceea o simţea mai bine decât mine. Îmi părea rău de timpul pe care îl irosise în van. Dacă ar fi început cu un profesor bun şi ar fi învăţat cum trebuie, ar fi ajuns departe, gândeam eu. Dar mă înşelam, pentru că nu era genul de copil capabil de studiu intens. Există oameni care se nasc cu talente deosebite, dar care nu sunt în stare de eforturi pentru a şi le pune în valoare şi se irosesc în cele din urmă. Am văzut foarte mulţi. La început ţi se par uluitori, pentru că sunt în stare să descifreze la prima vedere o piesă grea şi o interpretează binişor până la capăt, dar nu pot mai mult de atât. De ce? Pentru că nu fac nici un efort în sensul acesta, nu sunt capabili să se auto-disciplineze. Le-a intrat în cap, de mici, că sunt talentaţi, au fost admiraţi, răsfăţaţi şi atunci munca li se pare o prostie. Ei exersează o piesă muzicală, să zicem, timp de o săptămână, pe când alţii stau aplecaţi asupra ei trei săptămâni. Profesorilor li se pare că e suficient… şi trec la alta. Şi tot aşa. Ei nu