Soarele dinspre răsărit începea să-mi încălzească pielea, adia pic de vânt, iar pe cer se zăreau câţiva nori albi, rigizi. A urmat o tăcere prelungă. Nimeni n-a scos o vorbă. Ofiţerul rus, cel mongol, patrulele, Yamamoto – fiecare se învăluise parcă în propria-i tăcere. Yamamoto se resemnase la gândul morţii încă din momentul în care am fost capturaţi. Pe faţa lui nu se citea absolut nici o reacţie.

  — Voi doi… Veţi. Muri. Cu siguranţă… Aici, spuse ofiţerul rus, cu pauză după fiecare cuvânt, de parcă explica ceva unor copii. Şi va fi o moarte groaznică, vă asigur. Lor… Spuse el aruncând o privire spre soldaţii mongoli. Cel solid, care ţinea puşca mitralieră în mână, mi-a aruncat un rânjet, dezgolin-du-şi dinţii murdari. Lor le place să ucidă într-un mod care depăşeşte orice imaginaţie. Ne cutremură chiar şi pe noi. Sunt foarte cruzi. De fapt ştim lucrul acesta de la orele de istorie din scoală. Am învăţat atunci ce-au făcut mongolii când au invadat Rusia. Au ucis milioane de oameni fără nici un motiv. Au capturat sute de aristocraţi ruşi la Kiev şi i-au omorât la grămadă. Ştiţi cum au procedat? Au tăiat nişte scânduri mari, groase şi i-au pus pe ruşi sub ele, iar peste scânduri au benchetuit până i-au strivit sub greutatea lor. Nişte oameni obişnuiţi nu puteau născoci aşa ceva, nu? Pregătirile le-au luat foarte mult timp şi altcineva nu l-ar fi irosit, dar ei au făcut-o. De ce? Pentru că era o modalitate de a se amuza şi le mai place şi acum să facă asemenea lucruri. I-am văzut cu ochii mei o dată. Cred că vă imaginaţi că am văzut destule grozăvii la viaţa mea, dar în noaptea aceea, credeţi-mă, mi-a pierit pofta de mâncare, înţelegeţi ce vă spun? Vorbesc prea repede?

  Yamamoto clătină din cap.

  — Excelent, spuse rusul. Şi-a dres glasul. Acum ar fi a doua oară când ar trebui să asist la o asemenea scenă. Poate că îmi revine pofta de mâncare până la cină, dar aş prefera să evit crimele inutile.

  A privit o vreme cerul, cu mâinile la spate. Şi-a scos apoi mănuşile şi s-a uitat spre avion.

  — Frumoasă vreme! Remarcă el. E primăvară. E puţin cam rece, dar e bine. Cum se mai încălzeşte un pic, apar ţânţarii. Oribili ţânţari! Oricum, primăvara e mai bine decât vara. A scos o ţigară din tabacheră, a pus-o între buze şi a aprins-o cu un chibrit. A tras încet fum în plămâni şi i-a dat drumul uşor. Vă mai întreb o dată: chiar nu ştiţi nimic despre scrisoare?

  — Niet1, răspunse Yamamoto, clătind din cap în acelaşi timp.

  1. Nu (rus).

  — Bine, zise rusul. Foarte bine.

  I-a spus apoi ceva ofiţerului mongol în mongolă. Bărbatul a dat din cap şi a strigat un ordin către soldaţi. Aceştia au cărat nişte crengi groase de copaci şi au început să le ascută cu baionetele, transformându-le rapid în patru pari. Au stabilit îin ochi distanţa dintre pari şi i-au fixat în pământ cu bolovani, formând un pătrat. Toate pregătirile au durat vreo douăzeci de minute, dar habar nu aveam ce voiau să facă pe urmă.

  Rusul spuse:

  — Pentru ei, vărsarea de sânge este ca o masă copioasă. Cu cât durează pregătirile mai mult, cu atât bucuria este mai mare. Nu e deloc greu să ucizi pur şi simplu un om: într-o secundă l-ai terminat. Dar n-ar fi atât de interesant, adăugă el. Plimbându-şi degetele pe bărbia netedă.

  L-au luat pe Yamamoto şi l-au dus la eşafodul improvizat.!

  — Au legat mâinile şi picioarele de cei patru pari. Pe trupul gol al acestuia se vedeau câteva răni proaspete.

  — După cum ştiţi, oamenii aceştia sunt păstori, spuse ofiţerul rus. Păstorii ştiu foarte bine să profite de oile lor: le savurează carnea, le tund şi folosesc lâna, valorifică pieile. Oile sunt animale perfecte pentru ei şi-şi petrec toată viaţa alături de ele. Le jupoaie cu o măiestrie neînchipuită, iar pieile le folosesc pentru îmbrăcăminte şi corturi. Aţi văzut vreodată cum se jupoaie oile?

  — Omorâţi-mă o dată şi gata! Spuse Yamamoto.

  Rusul şi-a împreunat palmele, le-a frecat cu satisfacţie şi a d; it din cap spre Yamamoto.

  — Nu vă îngrijoraţi, avem noi grijă să vă omoram. Vă garantez. S-ar putea să dureze ceva timp, dar până la urmă veţi muri. Sub acest aspect, nu e cazul să vă îngrijoraţi. Noi nu ne grăbim, pentru că în întinderea asta vastă singurul lucru care nu ne lipseşte este timpul. Şi avem chiar prea destul, iar eu aş dori să vă mai spun câte ceva. În ceea ce priveşte procedeul jupuirii, fiecare grup are cel puţin un specialist – profesionist în adevăratul sens al cuvântului – care ştie cum se taie, cum se jupoaie, mă rog, de o îndemânare exemplară. Rezultatul jupuirii lui este o adevărată operă de artă. O face cât ai clipi din ochi, cu o viteză şi dexteritate uluitoare, încât fiinţa supusă jupuirii nici măcar nu are timp să-şi dea seama ce se întâmplă. Dar, bineînţeles – şi-a scos iar tabachera, a mutat-o în mâna stângă şi a început să bată darabana în ea cu degetele mâinii drepte – n-are cum să nu-şi dea seama. Persoana jupuită de vie suferă dureri îngrozitoare şi durează incredibil de mult până moare. Jupuirea produce hemoragii de nedescris şi până la urmă ele sunt cauza morţii.

  Plesni din degete. Ofiţerul mongol care venise cu el în avion a făcut câţiva paşi în faţă. A scos din buzunar o teacă cu un ţ cuţit. Avea aceeaşi formă ca acela folosit de soldatul care mimase | gestul tăierii gâtului. A scos cuţitul din teacă şi l-a ţinut în sus. În soarele dimineţii, lama avea o strălucire albicioasă.

  — El