marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoţei albi. Coborî din tarniţă ca să-i rupă, şi-i înălţă pe codiţele lor subţiri, în lumină. Privi cerul albastru şi înghiţi mireasma pădurii.

  Cu frâul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie; dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea între degete şi care pieriseră.

  Cânele dădu scâncet. S-ar fi voit şi el slobod.

  — Gheorghiţă, dă-i şi lui drumul, zise femeia, atentă. Flăcăul descăleca şi descătărămă zgarda lui Lupu. Dar cânele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare şi din când în când parcă încerca să strănute. Rânjea şi fornăia pe nas, adulmecând şi sorbind adierile.

  Urcară aşa la pas din parapet de pod în parapet de pod. Sus, poposiră. Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea şi el, uitându-se la frumuseţile lumii. Gheorghiţă îl observă de câteva ori şi-1 arătă din ochi către maică-sa, râzând.

  — Îi place şi lui să se uite. Zise munteanca, serioasă.

  Când coborî la al doilea pod al văii dinspre Sabasa, cânele se opri şi deveni neliniştit. Deodată se repezi asupra cailor, lătrând şi încercând să-i încleşte de boturi.

  Nu înţeleg ce va fi având astăzi Lupu, vorbi Gheorghiţă, nedumerit. Şi ast' dimineaţă, când îl ţineam lângă mine, în şură la domnu Vasiliu, tot cerca să iasă din zgardă şi mârâia. Parcă era tunet, când s-aude departe.

  A făcut asta?

  Da. S-a liniştit târziu, după ce s-a deşertat crâşma de oameni. Acu văd că-i vine altă nebunie.

  — Să vedem ce este. Să oprim caii.

  Cânele îşi conteni duşmănia împotriva dobitoacelor. Se întoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe lângă parmaclâcul podului, în râpă. Se duse aşa o bucată la vale, pe o pajişte nouă, care lucea în soare -şi iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghiţă, încolţindu-1 de pulpana sumăieşului. Flăcăul îl izbi cu piciorul. Animalul se duse chelălăind la vale, pe aceeaşi urmă.

  Băiete, zise munteanca, leagă-ţi calul de un mesteacăn, cum fac şi eu. Coboară-te în râpă după câne. Şi asară, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lanţug.

  Da' de ce să mă cobor? E un pripor gol, fără cărare.

  Coboară-te, îţi spun. Aud pe Lupu dând glas. A găsit ceva. Deodată i se îmbujoraseră obrajii şi-i luceau ochii. Flăcăul înţelese. Cotind şi el pe lângă parmaclâcul de piatră, îşi dădu drumul târâş în râpă. Femeia se aplecă şi văzu prăpastia. Totuşi Gheorghiţă luneca lin pe clina umedă, stârnind bolovanii. Cânele nu se zărea; i se auzea numai glasul, dosit în văgăună.

  Observă pe flăcău în picioare, ocolind sub mal. Îndată se sui spre ea chemarea lui înfricoşată. Având buna încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuţit şi întărâtat al cânelui. Gheorghiţă zvâcnea de plâns cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la frunte. Oase risipite, cu zgâr-ciurile umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai încolo.

  Femeia răcni aprig:

  — Gheorghiţă!

  Flăcăul tresări şi se întoarse. Dar ea striga pe celălalt, pe mort. Îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele şi-i deosebi lucrurile. Căpăţâna era spartă de baltag.

  XIV.

  Cu grabă, dar fără lacrimi, femeia făcu cea dintâi rânduială. Despărţi din tărhatul umed şi muced o pocladă şi o aşternu peste rămăşiţele lui Nechifor Lipan. Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acuma înţelegea că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte. Femeia stătu în picioare, cu mâinile cuprinse sub sâni, şi căuta să-şi deie samă de loc. De sus, de lângă parapetul de piatră, săpătura costişei venea oablă ca o prăpastie. Sus, era umplutură pardosită cu lespezi cioplite. Până jos în cotlonul râpei, arăta să fie cam douăzeci de metri. Aicea malul era ros şi scobit şi avea în faţă puţintel tăpşan ocolit de colţuri de stâncă. Pe urmă râpa se prăvălea mai în fund. Era un loc aşa de strâmt, aşa de singuratic, aşa de dosit. Numai soarele îl ajungea şi-1 bătea în plin. Nu suia la nici o potecă; n-avea nici un fel de legătură în curmeziş cu vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână, lovit şi brâncit de mâna duşmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă privelişte. Oamenii călători treceau fără grijă pe sus; păstorii n-aveau într-acolo loc de apropiere.

  Soarele de toamnă răsărise şi asfinţise asupra mortului singur şi asupra calului zdrobit. Veniseră asupra leşurilor ploile cele negre; hultanii şi corbii stăteau asupra lor ciucur; iar în vremea nopţilor au venit dihăniile din râpile muntelui, sprijinind în mort labele şi trăgând cu colţii. Numai acest câne a ştiut toate şi a vegheat în preajmă până ce 1-a alungat foamea către oamenii vii. S-a mai întors din când în când şi a mai aşteptat; după aceea, într-o zi, a sosit vifor şi ninsoare şi iarna a astupat râpa. Acuma soarele a curăţit-o şi a eliberat-o, după o voinţă a lui Dumnezeu, şi tot după aceeaşi voinţă, cânele, trecând pe sus, a adulmecat mirosurile şi i-a dat ei ştiinţă.

  Observând că flăcăul nu-şi venise încă în fire, măsură din ochi înălţimea până sus şi prubului cum s-ar putea căţăra la drum. Pipăi anume locuri cu piciorul şi-şi căută sprijin, întinse braţele spre aşchii de piatră şi găsi o cale cotită şi anevoioasă.

  Am treabă sus, strigă ea lui Gheorghiţă; mă întorc îndată. De sus, de lângă parapet, chemă cânele:

  Vin-aici, Lupu.

  Dulăul sui sprinten pe urmele ei. Îl puse lângă cai, paznic împotriva trecătorilor. Apoi cotrobăi