Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri.

  Gheorghiţă, hotărî ea, tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău. Iar eu mă scobor în grabă la Sabasa ca să dau de ştire. Vin cu căruţa şi cu domnu Toma, ca să luăm mortul, să-1 ducem în sat şi să împlinim cele de cuviinţă.

  Bine, mămucă, suspină flăcăul. Oi sta aici, după cum îmi porunceşti.

  Să stai, Gheorghiţă! Eu nu întârzii mult. Vezi să nu se stingă lumina.

  Sui iar la dram, încalecă şi se duse, lăsând pe Lupu lângă celălalt cal.

  Flăcăul privea lumina făcliei. Abia o putea deosebi din strălucirea soarelui, care bătea pieziş. Fără o voinţă anumită, se aşezase într-o lăture, mai mult cu spatele, spre poclada care acoperea ciolanele, zgârciurile, părul şi lucrurile tatălui său, amestecate. Nu s-ar fi putut spune că are vreun dezgust, dar de când trăia pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere. Ridicând ochii şi privind departe, băgă de samă că se află într-un loc cu totul pustiu, între stânci, între râpi, sub ceral înalt. Pădurea era aproape. În fundul prăpăstiilor se mai ţineau ostroave de omăt.

  Dintr-o dată strălucirea soarelui trecu spre vârful brazilor şi către piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei crescând în umbra văgăunii. Era o linişte neclintită, parcă toate împietriseră în asfinţitul de soare. Stătu şi el neclintit ca toate, ascultându-şi bătăile inimii. Tresări numai când auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. Chemase de două ori. O văzu deasupra, plutind lin pe aripi; îşi mişca numai capul; parcă-1 privea pe dânsul. Se auzi altă chemare mai depărtată. Pajura pluti într-acolo. Ceral rămase singur şi în curând din cer para că ninge înserarea. Judecându-se el singur pe sine, flăcăul se încredinţa că nu simte în el vreo sfială; ar fi dorit numai să aibă în preajma lui un suflet viu. Cânele era însă la dram, sus. Lătrase numai o dată. Acuma tăcea şi se făcuse noapte. Deci nu mai trecea nici un drumeţ.

  Luceau stele. Porni o adiere de vânt.

  Auzi în prăpastie un scâncet de dihanie. Poate i s-a parat. O nelinişte fierbinte i se porni din măruntaie şi-1 fulgeră în creştet. Răsări în picioare şi căută loc de trecere pe urmele maică-sa. Zgrepţenând cu unghiile şi împingându-se la deal cu călcâiele, ajunse asudat şi gâfâind sus. Calul necheză uşurel; cânele veni lângă dânsul. Acolo sus, la dram, i se părea că e mai puţin întuneric. Îndată ce iese luna, toate au să se lumineze deplin. Are să se lumineze deplin şi jos în văgăună. Acolo s-a înălţat în picioare mortul, învălit în pocladă, aşteptând binecuvântarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte.

  Îşi aplecă urechea. Trăgea o adiere abia simţită. Bănuia în râpă pipăiri de paşi şi-n împrejurimi foşnet. I se desluşiră în urechi zvonuri de pâraie depărtate. Târziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii; viaţa tainică îşi întindea iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înţelegea din toate decât o frică strecurată din pământ în el, şi începu să vorbească cu cânele şi cu calul, adresându-le cuvinte fără noimă. Tot ca să-i treacă vremea mai uşor, căută traista cu orz. După aceea îşi pregăti un culcuş şi se învăli în pocladă. Zgomotele nopţii îi parară abia simţite şi i se îngreuia trapul de somn, când Lupu dădu glas către vale.

  Zvârlindu-se în sus, se păli cu fruntea de traista de orz aninată în capul calului. Apoi răcni spăriat: „Cine-i?” Nu-i răspunse decât cânele, care zăpăi iar. Când cânele se linişti, flăcăul auzi, în tăcerea cuprinsului, bătaia ca de clopot a fierăriilor de la o cărată.

  Auzi chemări, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea, cu Vitoria Lipan, nu numai crâşmaral, ci şi judeţul satului, ş-un străjer. Poposiră, deshămară iapa, aprinseră un foc de găteje lângă parapetul podului.

  Arde făclia, Gheorghiţă? Întrebă Vitoria.

  Cred că arde. Răspunse flăcăul cu îndoială.

  Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înţelegi tu o datorie ca asta! Coboară şi vezi. Ţine, am adus de la biserică fanarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumânarea din el şi potriveşte-1 frumos la căpătâiul lui tată-tău. Să ştii că nu se poate să-1 ridicăm azi, poate nici mâni. Cât ar fi, trebuie să-1 priveghem, şi m-am înţeles cu părintele Tudorache ca să vie să citească aici.

  Dar de ce nu putem să-1 ridicăm? Se împotrivi Gheorghiţă, neguros.

  Nu se poate, căci ei îşi au rânduielile lor.

  Care ei?

  Stăpânirea. Îşi au rânduielile lor cum să steie toate pe loc până ce vine domnu subprefect pe care l-am văzut noi la Farcaşa, şi doftorul, şi domnu procuror.

  Da' de ce să vie? Ce au ei cu noi?

  Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, să vadă cum şi ce. Să cunoască şi ei cum că într-adevăr a fost ucis, şi după-aceea să înceapă a căuta pe făptaşi. Eu întâi am ţipat ca să mă lase în pace să-mi iau omul, şi să-i fac cele de cuviinţă. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma, care-i de faţă, şi m-a sfătuit să mă supun, că altfel ne vâră judecătorii în închisoare. Dac-am văzut ş-am văzut, ce să fac? M-am supus.

  Or face ei cum au rânduiala şi după aceea mi-or da mortul. După asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dânşii.

  Ţ! Nu aşa, nevastă, se amestecă, nemulţămit, domnu Toma; ei doar nu fac asta dintr-o răutate.

  Rânduiala aceasta o au ca să poată găsi pe ucigaş.

  Domnu Toma, nu te supăra. Dacă s-or uita la nişte ciolane, parcă au să ştie care-i făptaşul?