– Hei, Denden. Crezi că o să prindem Radio Londra mai bine acum? întrebă ea.

– Păi, ar fi cazul!

Porni radioul. Se auzea limpede ca cristalul. Și să le dea Dumnezeu sănătate, difuzau noul imn al Maquisului. Jumătate din flăcăi săriră în picioare, se luară de braț și începură să se învârtă. Nancy nu putu să-și dea seama dacă dansau sau se băteau. Probabil nici ei nu știau.

Se mai uită un minut sau două, după care ieși de sub prelată în liniștea de afară. Furtuna lăsase în urmă un aer rece și proaspăt și luna atârna deasupra lor, un semicerc în creștere. Se uită la mâinile ei.

– A fost primul om pe care l-ai omorât, nu?

Era Tardivat care, ca și ea, se îndepărtase de mulțime.

N-avea rost să-l mintă. Îi era datoare. Până la urmă, el fusese cel care o adusese aici, care-l mințise pe Gaspard să-i salveze pielea, care se oferise voluntar pentru misiuni.

– Da. Știi, când eram în Marsilia, soțul meu mă ducea la manichiură în fiecare luni. Nu ar mai recunoaște mâinile astea.

Tardi suflă un norișor de fum în lumina palidă a lunii.

– Ți-a fost frică?

Avu nevoie să se gândească un pic.

– Nu. Nici măcar când am crezut că o să mor. Eram fericită cumva... că lupt cu adevărat. S-a întâmplat atât de repede și eram atât de furioasă pe mine. Furioasă că am scăpat cuțitul și că am ezitat cu primul gardian. Dar nu speriată. Incitată.

Da, ăsta era cuvântul potrivit. Iisuse!

– A fost incitant. Nu e normal, nu-i așa, Tardi?

Iar dădu din umeri în felul acela tipic.

– Suntem în război. Nimic nu e normal. Normalul o să te omoare. Normal e ca toți să colaboreze. Normalul nu ajută pe nimeni. Dădu impresia că era convins de ceea ce spunea și inspiră adânc. Planul tău a fost bun. Să pui încărcăturile pe ancore astfel încât să iasă gardienii din clădire, apoi să detonezi ultima încărcătură ca să cadă turnul peste drum. Un plan bun. Toți ar trebui să fim recunoscători că-ți place munca asta.

Nancy vru să protesteze. Da, planificarea și execuția planului au fost... minunate, fără îndoială, dar să omori pe cineva... voia să-i spună că ei nu îi plăcea deloc să omoare. Dar se bucura că supraviețuise și fusese incitant, dar cine se bucură când omoară? Doar genul acela de oameni pe care ar fi vrut să-i stârpească de pe fața pământului. I se învârtea capul.

– NanCYYYY! Denden ieși împleticindu-se în beznă, cu o sticlă în mână, iar Tardivat se făcu nevăzut în pădure înainte ca Nancy să apuce să-i mai spună ceva. NanCYYYY!

Ea făcu un pas în față.

– Sunt aici, prostule. Nu trebuie să anunți toată armata germană.

El veni spre ea, împiedicându-se și chicotind.

– O victorie absolută, draga mea. O cuprinse cu brațul. Vrei să facem o prostie?

Trebuia să aibă încredere în el, dar pe promontoriul din vestul taberei, cu o funie înfășurată în jurul brațului, cu celălalt capăt legat de un castan la vreo șase metri de margine, ideea nu părea atât o prostie, cât o nebunie totală.

– Vrei să ne aplecăm peste marginea prăpastiei? întrebă Nancy.

Denden trăgea de funia lui.

– Draga mea, jur pe ce am mai sfânt că și tu vrei să te apleci peste margine, dar încă nu știi.

Mulțumit de nodul lui, el îi luă mâna și o conduse spre marginea prăpastiei. Funia din spatele ei încă părea destul de laxă. Chiar și în întunericul nopții fără lună el probabil că îi citise expresia.

– Nancy Wake, am pregătit sforile pentru mii de acrobați cât tu dădeai pe gât șampanie ieftină în cârciumi ieftine. Ai încredere în mine. Mergi până când îți ajung degetele exact în capăt, apoi lasă-te pe spate cât de mult poți. Este absolut delicios.

Făcu o demonstrație, cu tot corpul plutind deasupra întunericului adânc, doar cu mâinile pe funie, cu bocancii sprijiniți pe marginea prăpastiei.

De ce nu? Nancy se întoarse, se propti în picioare și se lăsă pe spate. Și simți. Simți cum gravitația o trage înapoi de cap, cum funia o trage de brațe, întinzându-se și ținând-o. Chiar era plăcut. Mai dădu drumul la încă puțină sfoară, lăsându-se mai mult pe spate și își arcui spatele – apoi râse, un râs furtunos care venea din tălpile picioarelor și îi scutura tot corpul. În spatele lor, hăul trăgea de ei, iar adierea îi dădea părul în față, dar hăul putea să se ducă dracului. Căpitanul Nancy Wake controla gravitația.

– N-am băut niciodată șampanie ieftină, mitocanule, spuse ea. Dar ai avut dreptate, Denden. Chiar aveam nevoie de asta.

Lângă ea, Denden dădu drumul