– E cel mai bun truc pe care l-am învățat la circ. De fiecare dată când mi se făcea scârbă de păcătosul de mine, ceea ce se întâmpla de fiecare dată când mi se punea pata pe un alt băiat, adică în fiecare zi, atârnam de trapez. Fără plasă. Mă făcea să mă simt viu din nou, riscându-mi viața.

– Un fel de „să te ia naiba“ la adresa universului, nu-i așa! spuse Nancy, după care chiui și își auzi propriul ecou cum sare în întunericul de dedesubt. Râse.

– Așa e! Nu te simți prost pentru că i-ai distrus pe dobitocii ăia, Nancy. Chiar dacă a trebuit s-o faci cu mâinile tale. Folosește asta! Folosește sentimentul că ai trecut de marginea prăpastiei ca să trăiești. Mie-mi place să mi-o trag cu băieți și oamenii îmi spun că n-ar trebui. Ție îți spun că ar trebui să stai acasă și să lași bărbații să-și potolească setea de sânge. Ei bine, să-i ia dracu’ pe toți. Folosește-ți furia și nu-i lăsa să te facă să te simți vinovată pentru asta.

– Mulțumesc, Denden.

El înțelegea. Înțelegea cum e să fii ea. Dădu și ea drumul la o mână, simți smucitura și își regăsi echilibrul. Simți un val de plăcere.

– Știi că semeni cu dr. Timmons când vorbești așa, nu? Urlă.

– Vrăjitoare monstruoasă! În viața mea n-am fost insultat într-un asemenea hal!

Râsetele lor răsunară în liniștea abisală.

Capitolul 33

Putea să jure că de-abia închisese ochii, după ce ajunsese în tabără, clătinându-se epuizată și triumfătoare, când o trezi Denden.

– Nancy, avem probleme! Vino!

Se zbătu stângace să-și pună hainele și bocancii. Nu că ar fi fost mahmură – nu, doar nedormită, dom’le, atâta tot... ceva în ochii ei făcea ca lumina să pară un pic prea puternică. Era liniște în tabără, prea liniște. Ce naiba?

– Nancy!

– Aoleu, vin!

Ieși împiedicată din cort și îl văzu pe Denden deja departe în pădure, în direcția izvorului cu apă termală, cum o chema spre el. Își verifică arma și porni spre el. Poate Fournier prinsese un spion și voia să-l ajute să-l interogheze. Sau poate Denden se gândea că ar fi cazul să încheie interogatoriul... Gândurile îi fugeau prin capul amețit în timp ce urmărea poteca. Acum auzea oameni vorbind, dar deși nu auzea cuvintele, le auzea tonul. Relaxați, fericiți chiar. Și-atunci, ce mama mă-sii...?

Se întoarse într-un luminiș și văzu autobuzul pe care îl furaseră cu o seara înainte.

– L-am lăsat la baza dealului! Cum dracului a ajuns aici?

Majoritatea oamenilor lui Fournier erau acolo împreună cu Fournier însuși, frații spanioli și Tardivat. Erau toți jegoși ca naiba și păreau extrem de mulțumiți.

– L-am împins în sus pe deal azi-noapte! spuse Jean-Clair entuziasmat.

Fournier își scoase țigara din gură.

– Ne-am gândit că poate ți-ar prinde bine niște intimitate, căpitane. L-am pus la punct pentru tine.

Era prima dată când îi spunea căpitane fără să facă gradul ei să sune ca o insultă; prima dată când făcuse asta treaz cel puțin.

– Mulțumesc, spuse ea, sincer.

O așteptau să intre. Așa făcu, iar oamenii priveau prin geamuri în timp ce ea le examina munca. Câteva rânduri de scaune fuseseră scoase, iar cele care rămăseseră fuseseră rearanjate să formeze un soi de spațiu de locuit. În față, lângă cabină, o masă improvizată dintr-un cufăr era înconjurată de scaune așezate în U, ca o cameră de consiliu. Pe o parte a autobuzului mai erau câteva cufere puse unul peste celălalt ca sertare, iar unul dintre tăntălăi chiar culesese flori și le pusese într-o conservă goală, pe care o așezase deasupra. În spatele autobuzului, încă două rânduri de scaune fuseseră trântite la un loc să formeze un soi de pat. O cămașă de noapte, făcută din fâșii lungi de mătase, era așezată peste el, lângă vreo două pături împăturite.

Luă cămașa de noapte, simți materialul ușor și și-o puse pe braț înainte să iasă afară. Oamenii se uitau entuziasmați la ea, ca niște cățeluși.

– Băi, băieți. E superb!

Toți chiuiră și începură să se bată pe spate din nou.

– Bine – e timpul pentru micul dejun, declară Denden, frecându-și palmele. Lăsați căpitanul să se acomodeze.

Rânjind și împingându-se ca niște copii în drum spre casă de la școală, majoritatea oamenilor începură să se scurgă spre luminișul principal.

– Tardi? spuse Nancy.

Tardivat se desprinse de coada grupului și veni spre ea cu ochii plecați. Ea îi arătă cămașa de noapte ivorie.

– Asta e din parașuta mea, Tardivat, e perfectă... Dar e pentru soția ta.

El