– La fel ca tot ce fac eu, căpitane, dar ea nu mai poate s-o poarte. A murit în ’41. S-ar bucura dacă ai lua-o tu, sunt convins.

Nancy simți un nod în gât. „Mulțumesc“, reuși să mai spună.

Lumina care trecea printre coroanele copacilor îi peticea fața cu umbre și lumini.

– Cu plăcere, căpitane.

Se întoarse și porni în sus pe deal fără să mai aștepte ca ea să zică ceva, iar Nancy se uită după el cum se duce. Erau ai ei acum, Fournier și oamenii lui. O vor urma, o vor asculta și când va veni invazia o să poată să ofere Londrei un grup de luptători și sabotori antrenați și disciplinați.

Gustul victoriei ar fi trebuit să fie dulce, dar Nancy simțea și ceva întunecat. Își dădu seama că ținea cămașa de noapte strâns în mână și își aminti de momentul în care antrenamentul preluase controlul și îl lovise pe german în gât. Închise ochii. Destul. Fusese necesar. Dacă voia să lupte alături de bărbații ăștia, trebuia să suporte consecințele. Totuși, să strige prin Londra despre uciderea naziștilor fusese un lucru ușor. Fusese însă mai greu decât crezuse să facă asta cu propriile mâini. La naiba! Ceea ce o făcea să-i urască pe naziști era disprețul lor pentru viața umană, brutalitatea lor, iar acum trebuia și ea să învețe să disprețuiască viața lor, să nu-i pese de faptul că gardianul pe care îl omorâse sau cel al cărui sânge îl împrăștiase Fournier c-un glonț erau poate niște bărbați obișnuiți, cu mame și neveste, prinși în ceva pe care nu-l înțelegeau de fapt. Dar care era alternativa? Să le ofere un ceai și o vorbă bună? Să-i trimită la colț că fuseseră niște ucigași invadatori obraznici? Nu. Trebuia să-și asume o parte din brutalitate. Trebuia să sacrifice... Ce? O bucățică din suflet. Bine. Accepta târgul.

Capitolul 34

Maiorul Böhm citea o scrisoare de la soția lui când Heller bătu la ușă și intră în noul birou din Montluçon.

Eva era bine, iar fiica lui și cățelul se jucau în grădina noii lor case confortabile de la marginea Berlinului. Era încântată că plecase din Franța și că era din nou printre cunoscuți și spusese toate lucrurile care se spun despre cât de mult admira munca lui și cât de mult își dorea să-l primească acasă când se va încheia. Simți invidie. Montluçon era o provocare nouă, dar caracterul oamenilor era mai apropiat de cel al slavilor pe care îi văzuse în est decât de cel al teroriștilor aprigi din Marsilia. Nu reușea să înțeleagă dacă oamenii erau atât de proști pe cât păreau. Când erau întrebați de grupările din Maquis, nu făceau decât să privească ca niște bovine. Nu, nu auziseră nimic de genul ăsta, domnule. Autoritățile clipeau și promiteau că vor face tot ce le stătea în putere pentru a ajuta, dar toate documentele și rapoartele pe care le cerea veneau îngrozitor de încet.

Heller lăsă un cuțit pe masă și Böhm îl studie.

– M-am gândit că vreți să vedeți asta, domnule. A fost scăpat în timpul atacului asupra emițătorului din Chaudes-Aigues.

Böhm lăsă scrisoarea din mână.

– Au fost martori?

Heller scutură din cap.

– Doi supraviețuitori, dar nu au văzut echipa care a executat atacul.

– Au folosit TNT?

– Da, domnule.

Böhm luă cuțitul și-i testă greutatea.

– Heller, acesta este un cuțit Faribain-Sykes. E o armă standard pentru agenții britanici trimiși în Franța să încurajeze și să coordoneze golanii de pe dealuri.

Böhm exersă o mișcare de tăiere și una de împungere prin aer, după care dădu din cap aprobator. Era o armă bine făcută.

– Heller, cred că e timpul să le arătăm francezilor că răbdarea noastră are o limită.

Capitolul 35

Erau momente în care Nancy reușea să uite de război. Momentele în care era atât de obosită încât creierul ei se oprea și ea o lua la vale cu bicicleta ei pe câte o străduță lăturalnică, hipnotizată de parfumul primăverii târzii și de lumina care răzbătea printre copaci. Doar momente, dar totuși existau.

Primeau provizii în fiecare noapte cu lună și în fiecare zi veneau tot mai mulți tineri în taberele împrăștiate pe platou, în fermele abandonate și în peticele de pădure. Ea îi pregătea, îi pregătea să-i învețe și pe alții, distribuia provizii și arme, stabilea rute de evacuare și locuri de întâlnire în care să se regrupeze, încuviința ușor din cap când veneau la ea cu planuri pentru ambuscade de mică anvergură, furturi și sabotaje minore. Nu voia să riște cu operațiunile de amploare, dar văzuse avantajul antrenamentelor de pe teren și se gândea că Londra nu are de ales. Trebuia să aibă încredere că n-o s-o dea în bară până în Ziua Z. Mai erau și grijile comunale. Împărțirea banilor și schimbul de informații. În fiecare zi cineva o întreba când vin Aliații și în fiecare zi trebuia să spună