„în curând“ și se ruga la Dumnezeu să fie adevărat, deși știa că debarcarea o să fie doar începutul, momentul în care putea să se pună ca lumea pe treabă. Până atunci, totul era pregătire.

Drumul cotea și Nancy încetini și reveni la realitate fără tragere de inimă. Tardivat îi spusese că pășunile din sudul râului Maleval ar fi fost un loc bun de parașutat provizii și voia să le vadă cu ochii ei. Își ascunse bicicleta în spatele unui tufiș lângă o zonă care părea potrivită și începu să investigheze terenul. Promițător. Da, ăsta era un loc bun. Îl măsură cu pasul. În jur de șapte sute de metri pătrați. La fix. Și nici un cablu telefonic sau fire nicăieri în zonă. Destul de ascuns, dar nu ar fi putut masca focurile de avertizare ale avioanelor. Până aici era bine. Dar spre vest terenul urca brusc între locul acela și Chaudes-Aigues. Nu era prea abrupt sau prea sus ca să fie o problemă pentru avioane, dar trebuia să urce până în vârful dealului. Dacă acolo erau poteci accesibile venind dinspre oraș și germanii ar fi văzut avioanele, ar fi putut urca și lansa un atac asupra lui Nancy și a oamenilor ei în timp ce ei strângeau proviziile. Dar dacă pădurea dintre oraș și povârniș era deasă, ar fi meritat riscul. Trebuia doar să pună niște oameni să se uite după lanterne sau semne de activitate dinspre orașul de jos.

O luă în sus pe deal. Simțea cum îi picură transpirația pe curbura spatelui în timp ce mergea. Oare chiar era nevoie să mai caute locații în care să ascundă bunătățile pe care le aveau deja? Unele dintre ascunzătorile lor deveniseră peșterile lui Aladin, pline de arme și muniție. Trebuia să-i trimită pe spanioli în pădure să mai caute locuri în care să ascundă armele, poate de-a lungul rutelor de evacuare pe care le pregătiseră. Sau, și mai bine, câteva locații complet izolate, despre care să știe puțină lume, încât, dacă nemții reușeau să le dea o lovitură serioasă, cei care supraviețuiau puteau găsi arme și gloanțe.

Când panta începu să se îndrepte, merse spre sud o mie de pași, dar nevăzând nici o cale de acces facilă pentru germani, se întoarse, rememoră traseul și continuă spre nord până ajunse în locul în care panta cobora abrupt și repede spre oraș. Nici de aici nu era vreo rută simplă, ceea ce era perfect. Putea să vadă drept în centrul orașului. O iscoadă în locul acesta ar fi putut face semn comitetului de primire din câmp, dacă se încingeau spiritele.

O mișcare de jos îi atrase atenția. Nu era obișnuitul du-te-vino al orășenilor. Era altceva.

Ridică binoclul și îl îndreptă spre un grup de uniforme gri strânse ciorchine la capătul pieței. Aceștia se dădură la o parte și Nancy văzu un bărbat și o femeie în haine de civili. Strânse binoclul mai tare. Femeie se smucea din strânsoarea lor. Nancy îi văzu curba amplă a burții. Bărbatul se zbătea tare. Nancy nu putu auzi nimic în afară de foșnetul frunzelor din păduricea din jur, dar vedea că bărbatul urlă, încovoiat de spate. Înghiți în sec. Îi cunoștea pe amândoi.

Bărbatul era unul dintre oamenii lui Gaspard. Fusese în hambar când îi scoseseră sacul de pe cap. Recunoscu și femeia. Când fusese în oraș cu o săptămână în urmă, fata se apropiase de ea. Știa că nu avea dreptul să ceară nimic, pentru că soțul ei nu era unul dintre oamenii lui Fournier, dar poate că madame o ajuta totuși cu ceva pentru bebeluș. Bebelușul o convinsese. Nancy îi dăduse cincizeci de franci și câteva batoane de ciocolată, știind că l-ar fi scos din minți pe Gaspard dacă afla că le dă de pomană familiilor oamenilor lui. Elisabeth, așa o chema. Soțul ei era Luc.

Soldații o ridicară la baza crucii din piața și îi legară mâinile la spate. Oameni ai SS-ului. Luc era în genunchi acum. Se ruga la picioarele unui ofițer în bocanci lustruiți, cu șapcă de maior. Acesta ridică mâna. Unul dintre soldați își dădu jos arma și își fixă baioneta. Nancy simți în gât un gust amar și înțepător.

Spuse cu voce tare.

– Nu. Nu. Nu pot să...

Maiorul întinse mâna și soldatul îi dădu cuțitul, dar în loc s-o înjunghie direct în burtă pe femeia legată, o tăie cu muchia lamei pe sub curba burții. Nancy scăpă binoclul și se întoarse într-o parte, vomitându-și mațele în iarbă.

Nu mai voia să vadă. Se șterse la gură cu dosul palmei. Trebuia. Cineva trebuia să vadă asta. Își ridică binoclul din nou. Partea din față a femeii are complet acoperită de sânge, iar la picioarele ei era o mâzgă movulie. Rochia îi fusese trasă de pe umăr și Nancy îi văzu gâtul alb. Era încă vie, balansându-și capul de pe-o parte pe alta în arcuri ample.

– Mori odată, șopti Nancy. Te rog, iubita mea, mori!

Luc era la picioarele maiorului, cu mâinile împreunate, rugându-se. Maiorul avea în mână un pistol îndreptat în sus, spre capul lui Elisabeth. Spunea ceva.

Luc își lăsă mâinile să cadă pe lângă el. Ofițerul părea că ascultă.

Mâna maiorului tresări. Nancy auzi ecoul împușcăturii a secundă mai târziu, încet ca o crenguță ruptă sub talpă. Elisabeth căzu în față. Luc era încă în genunchi, uitându-se la ea. Nu reacționa, nu