ştiu ce înseamnă să fii bătut la cap de profesor, le lipseşte acel element atât de important în formarea lor – cicăleala. E o adevărată tragedie. Şi eu am avut asemenea porniri, dar profesoara mea a fost extrem de severă şi a trebuit să mi le ţin în frâu.

  În orice caz, recunosc că mi-a făcut plăcere să o învăţ. Era ca o maşină sport foarte performantă pe autostradă, pe care nu trebuia decât să o atingi puţin ca să răspundă comenzilor. Poate uneori răspundea chiar prea repede. Şiretlicul de care trebuie să te foloseşti când dai lecţii unor asemenea copii este să nu-i lauzi prea mult. Sunt atât de obişnuiţi cu lauda, încât aceasta nu mai înseamnă nimic pentru ei. Trebuie să ştii să le arunci vorbe bune cu ţârâita şi, pe de altă parte, să nu-i sileşti să facă ceva. Trebuie să aibă impresia că alegerea este a lor, oricare ar fi ea, dar nu trebuie lăsaţi să treacă de la una la alta, ci opriţi din când în când şi puşi să gândească. Cine reuşeşte să procedeze astfel, obţine rezultate bune. Reiko aruncă ţigara pe jos şi o stinse cu piciorul. Apoi respiră adânc, de parcă voia să se liniştească.

  — La sfârşitul orelor, beam ceai şi stăteam de vorbă. Uneori îi mai arătam cum se cântă jazz la pian, în stilul lui Bud Powell sau Thelonius Monk, dar de cele mai multe ori vorbeam. Era tare vorbăreaţă şi mă fermeca, pur şi simplu. Ţi-am spus şi ieri că, în general, scornea poveşti, dar mi se păreau interesante. Avea un spirit de observaţie ascuţit, limbaj ales, umor cu carul şi era ironică. Ştia cum să ia omul ca să îl impresioneze şi era conştientă că are asemenea calităţi, pe care încerca să şi le etaleze cu multă măiestrie. Avea darul să te facă să te simţi exact cum dorea ea: supărat, trist, compătimit, descurajat sau fericit. Se juca cu sentimentele omului cu cea mai mare uşurinţă, nu din vreun motiv anume, cât pentru a-şi testa propriile forţe. Bineînţeles că mi-am dat seama de lucrul acesta mult mai târziu. La vremea aceea nici nu mă gândeam la aşa ceva.

  Reiko a dat din cap şi a luat şi ea câteva boabe de struguri.

  — Fata era bolnavă, spuse Reiko. Era ca un măr putred care le strică şi pe cele bune din jurul lui. Nimeni nu o poate vindeca şi va muri cu o asemenea boală. Din acest punct de vedere, este de compătimit şi mi-ar fi fost milă de ea dacă nu m-aş fi numărat printre victimele sale. Aş fi considerat-o eu o victimă.

  Reiko a mai mâncat câteva boabe de struguri. Aveam impresia că se gândeşte cum să-şi continue povestea.

  — Oricum, mi-a făcut plăcere să o am elevă timp de şase luni. E adevărat că uneori mi se păreau cam ciudate sau surprinzătoare poveştile ei, sau chiar mă înspăimântau maliţiozităţile ei, nemotivate şi complet absurde, sau mi se părea prea deşteaptă şi mă întrebam ce-o fi în capul ei. Dar, la urma urmei, îmi ziceam, fiecare are cusururile lui şi nu era treaba mea să o judec. Eu eram doar profesoara ei de pian şi pe mine nu trebuia să mă intereseze decât dacă exersează suficient sau nu. Ca să fiu cinstită, îmi plăcea fata, îmi plăcea mult de tot.

  Am fost foarte atentă să nu-i povestesc prea multe despre mine şi cred că am făcut-o din instinct. Mă întreba o grămadă de lucruri – era avidă să ştie cât mai multe – dar eu îi spuneam doar lucruri nesemnificative, nevinovate. I-am povestit câte ceva despre copilărie, despre şcoala pe care am urmat-o şi alte fleacuri. Cu toate insistenţele ei, nu i-am spus nimic din ce n-ar fi trebuit să-i spun. Am subliniat în nenumărate rânduri că sunt o persoană insignifiantă, că am un soţ bun, dar cu nimic ieşit din comun, că am un copil şi o grămadă de treburi gospodăreşti. Ea mă privea fix în ochi şi îmi spunea că mă place foarte mult. Mă treceau fiori de câte ori făcea lucrul acesta, dar tot nu-i spuneam ceea ce nu voiam ca ea să ştie.

  Apoi, parcă în luna mai, pe la jumătatea lecţiei de pian mi-a spus că îi este rău. Am văzut că era palidă şi transpirase. Am întrebat-o dacă vrea să întrerupem lecţia şi să plece acasă, dar ea a spus că îşi va reveni dacă va sta puţin întinsă. Am dus-o în dormitor… mai mult în braţe. Canapeaua era prea mică, aşa că singurul loc unde se putea întinde era patul din dormitor. Şi-a cerut scuze că mă deranjează, dar i-am spus să nu-şi facă probleme şi am întrebat-o dacă vrea să bea apă sau altceva. A spus că nu vrea să bea nimic şi că nu-şi dorea decât să stau puţin lângă ea.

  După câteva minute m-a rugat, cu o voce sfârşită, să o frec pe spate. Chiar am crezut că îi era rău şi transpira nebuneşte, aşa că am început să o masez. S-a scuzat apoi şi m-a întrebat dacă pot să-i scot sutienul, pentru că o jena. Am făcut ce m-a rugat. Purta o bluză strânsă pe corp, aşa că a trebuit să-i deschei toţi nasturii şi să bag mâna pe sub ea ca să-i desfac sutienul. Avea sâni mult prea mari pentru o fată de treisprezece ani, erau de două ori mai mari decât ai mei şi sutienul ei era unul scump, nu glumă. Bineînţeles că la momentul respectiv nu mi s-a aprins nici un beculeţ şi am continuat să-i masez spatele, ca o proastă. Ea se tot scuza că mă deranjează, cu o voce miorlăită, iar eu îi spuneam să nu se simtă stânjenită.

  Reiko a scuturat scrumul pe jos. Mă oprisem din mâncat struguri şi eram numai urechi la povestea ei.

  — După o vreme, fata a început să suspine. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat-o eu. „Nimic”, a zis. „Cum nimic? Spune-mi