bătrâneţe, personificare a toamnei; Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) formează o generaţie de sfinţi bătrâni care prevestesc, prin vârsta lor, moartea şi renaşterea anuală a timpului la solstiţiul de iarnă, în schimb, metamorfozele divinităţilor feminine (amintind de matriarhatul neolitic) încep de la moartea şi renaşterea Dochiei (9 martie, echinocţiul de primăvară pe stilul vechi), străvechi început de an, care deschide generaţia zeiţelor fecioare (Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele, Fata Pădurii) după care urmează generaţia zeiţelor mumă (Maica Precesta, Muma Pădurii) şi, în fine, generaţia zeiţelor bătrâne (Sfânta Vineri, Varvara, Baba Dochia), Reprezentările mitice îşi exercită puterea în timpul ce le aparţine: Zeiţa Mamă (Dochia), Zeul Tată (Crăciun) şi Fiul lui Dumnezeu (lisus) de-a lungul întregului anSângeorzul în anotimpul călduros, Sâmedrul în anotimpul friguros; Ielele în nopţile de vară, Strigoii mai ales în nopţile de iarna; Sântoaderul este temut în Săptămâna Caii lui Sântoader, Filipul cel Şchiop în perioada de împerechere a lupilor; Marţolea pedepseşte femeile care lucrează în seara zilei de marţiDumnezeu pe cei care lucrează duminicaMiezul Nopţii are putere noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, Miezul Zilei la amiază, când Soarele se odihneşte o clipă la Zenit etc.

  Viaţa persoanelor-timp este însoţită de scenarii rituale în care se celebrează naşterea, maturitatea şi moartea divinităţilor prin sărbători, ospeţe, obiceiuri, sacrificii rituale, formule magice etc.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  BUJENIŢA

  Aproape dispărută, bujeniţa e afumătură de munte, tipic românească – fum rece de cetină şi rumeguş de brad – din carne de vânat – iepure, căprioară, cerb, mistreţ etc.

  • Carnea jupuită, spăbtă şi bine scursă se aşterne cu sare destulă şi o cană de vin în covată * Se întoarce în zeamă din 12 în 12 ore, timp de 1 săptămână (dacă nu-i aproape acoperită se mai pune vin) • Se scurge şi usucă, atârnată de vânt, o zi şi o noapte

  • Se freacă cu cimbru şi usturoi

  • Se dă la fum rece (l săptămână) de cetină şi rumeguş de brad

  * Se mănâncă aşa cum e sau se coace în aluat simplu de apă, făină şi un pic de ulei

  Bunicii noştri moldoveni mâncau bujeniţa şi beau Crăcăna (Băbească Neagră) de Uricani, după care trăiau o sută de ani, timp în care, între lucrările agricole, posturi şi sărbători, îi înfruntau pe păgânii tătari, turci, pe fraţii creştini polonezi, unguri şi ruşi, turnau zece copii şi doineau Mioriţa. Bujeniţa să fie? Crăcăna să fie?

  SFÂRÂIALA DOBROGEANĂ

  O mâncărică de munte. dobrogean, pe care am întâlnit-o lângă „culmile" Pricopanului, la stâna fraţilor Ungureanu, ciobani al căror bunic a coborât cu oile din Siriu, la început de secol, la Dunăre şi n-a mai plecat, măruntaie de miel şi ceva carne de la coadă şi de la gât * 3 linguri unt • 1 polonic de smântână sare câtă vă place * 2 cepe l mămăligă ţărişoară (500 g mălai, 2 litri apă)

  • Se taie măruntaiele şi carnea îmbucături şi se sărează după chef, apoi se lasă să se-ndulcească vreo oră

  • Se pune mălaiul la fiert

  • Se toacă ceapa

  * Gând a trecut destul timp, se pune untul la încins în ceaunel

  Se pune ceapa şi carnea la prăjit, să sfârâie niţel, până se rumenesc

  Se adaugă smântână, se lasă să se potrivească cu carnea vreun sfert de oră la foc potrivit, timp în care se amestecă mămăliga

  Mămăliga se întinde pe fundul mare de lemn, scobind-o uşor şi larg în mijloc, ca o farfurie

  * Se toarnă sfârâiala în farfuria de mămăligă şi se şi mănâncă, repede, cât e fierbinte

  Era o după-amiază ciudată. Plouase torenţial, un sfert de oră, apoi un soare aspru uscase totul în câteva minute. Torentele de noroi se întăriseră deja, ca nişte brazde de lavă neagră. Broaşte ţestoase cu carapace galbenă se târau printre măslinii sălbatici, piperniciţi de secetă.

  Fraţii Ungureanu lucrau deodată, unul la tigaie, altul la ceaun, şi vorbeau deodată: nu văzuseră turişti până atunci, la stâna lor. Câinii ne miroseau mârâind hainele ude, aburind, era august, cel mai august cu putinţă, nu plouase în Dobrogea de două luni, eram cei ce aduc ploaia.

  Traian a scos din lada stânii o sticlă de vin, era Riesling de Macin, sec şi energic.

  Nu ne displăcea postura de zei ai ploii, de Caloieni adolescenţi, primeam zelul grav al celor doi tineri ciobani cu voluptate ostenită (nu s-ar zice, dar cei patru de metri ai „crestelor" Pricopanului sunt tot atât de greu de urcat ca şi cărările Bucegilor ori ale Retezatului) aproape firesc. Ion, celălalt frate, a început să cânte „Pe dealul Siriului", fără pic de bucurie, ca şi cum ar fi cântat un imn. Un stare a lăsat să-i scape din cioc o viperă gălbuie, a recuperat-o din zbor şi s-a pierdut peste Dunăre.

  Caloianul apare ca rit iniţiatic sacrificial, metamorfozat cu timpul în obicei agrar de fertilitate, Păpuşa din lut (sau cârpe), împodobită cu coji de ouă (simulacru al riturilor de împodobire a victimei înainte de moarte), dată apatpe apă sau îngropată, poate fi echivalată unei zeităţi, unui idol agrar ce urmează a fi sacrificat. în egală măsură, ea poate fi substitut al unei victime umane destinată sacrificării, al cărei sânge (în vechi practici sacrificiale), răspândit pe ogor, avea capacitatea să mărească puterea germinatoare şi fertilizatoare a pământului. In obiceiul „caloianului" aşa cum este el practicat în forme de viaţă tradiţională, „uneori păpuşa se lega la gard cu un fir roşu" (Mehedinţi), firul roşu sugerând sângele rezultat m urma sacrificiului; alteori (Făgăraş), păpuşile erau aprinse şi —omneat^^e apă, amintind vechile practici de incinerare a victimelor (sau numai a măruntaielor lor).

  La fel de plauzibilă ar fi corelaţia cu sărbătoarea romană a „argeilor", păpuşi ce erau date pe apă în cadrul unor complexe scenarii ceremoniale şi rituale ce aveau ca finalitate provocarea ploii.

  Masa ce urmează îngropării sau aşezării pe apă a păpuşii (uneori dezgropării ei