peste trei zile), denumită „pomana caloianului", dar şi „ospăţul caloianului" duce gândul mai departe de o pomană de înmormântare, la o masă comună urmând unui sacrificiu.

  Alcătuită, în genere, numai din produse cerealiere (în sudul ţării, scovergi, pâine, plăcintă, bulgur cu lapte), prin asimilare cu mesele comuniale care încheiau ansamblul ceremonial al vechilor sacrificii agrare, masa din practica tradiţională a „caloianului" devine un argument în relevarea caracterului sacrificial al obiceiului.

  Mitologia păstrează tema fundamentală a sacrificării zeului, cel mai cunoscut fiind mitul lui Osiris, zeul egiptean care, aruncat în apă, s~a înecat, cadavrul i s~a dezmembrat, dar, cu ajutorul soţiei sale, Isis, a reînviat, devenind simbolul morţii şi reînvierii periodice a naturii, a vegetaţiei.

  (din Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  BRÂNZETURI CARPATINE

  Laptele „aliment primordial" suprem, este asociat în imaginarul cultural românesc cu mierea. Există o întreagă mitologie privind izvoarele de lapte şi miere specifice Paradisului, privite ca echivalente ale hranei ce asigură fericirea deplina.

  Considerat băutură cu virtuţi magice, „dătător de viaţă, sănătate, vigoare şi, deci, în mentalitate primitiva, de nemurire", laptele reprezintă simbolul vieţii şi al sănătăţii, fiind, „prima băutură folosită la serbările populare" (în amestec cu miere). Simbolismul lui iese în evidenţă în secvenţe ale obiceiurilor de nuntă (consumul ritual al laptelui din aceeaşi strachină cu aceeaşi lingură de către cei doi tineri, sau, în comun, cu naşii şi druştele —colac cu lapte) şi, mai ales, în obiceiuri de pomenire a morţilor – „pomana cu lapte" fiind răspândită în întreaga ţară, cu precădere la „Moşii" de Sân Georgiu, de vară (sau de Rusalii), când se împart oale cu lapte (simplu sau cu grâu, tăieţei, colărezi, păsat, caş sau balmoş). Şi în alte obiceiuri laptele şi produsele lactate (în combinaţie cu cereale sau produse cerealiere) constituie principali agenţi rituali, dovedind încărcătura lor simbolică, cu reflexe purificatoare şi regeneratoare.

  Pentru „Datul de veri şi verişoare" (surate), laptele (simplu sau în combinaţie cu cereale —grâu, păsat, tăieţei, colărezi) – constituie darul ritual cu forţă de consacrare a noii legături de rudenie alături de pâine sau colac; de asemenea, colindătorilor li se oferă, uneori, brânză; darurile pentru naşi sau moaşă conţin produse lactate.

  Laptele (şi simbolica sa purificatoare) utilizat cu funcţii rituale nu numai în ipostaza sa de aliment, în multe zone el adăugat în apa pentru scăldătoarea rituală la naştere. Conform unor informaţii mai vechi, el este agent ritual de aceeaşi natură la nuntă —adăugat în scăldătoarea mirilor şi chiar la înmormântare (în scalda celui mort). Consemnăm, totodată, utilizări rituale ale laptelui în vechi obiceiuri de udare a paparudei cu lapte, ca faţete inedite ale receptării simbolismului purificator şi fertilizator al acestui aliment fundamental în hrana omului,

  (din „Paşi spre sacru" – Ofelia Văduva)

  Dintre foarte puţinele brânzeturi strict şi tipic româneşti, cele afumate sunt cele mai interesante. Cetina de brad care le afumă, coaja de brad în care se păstrează le dau un gust şi un parfum unic ce bine merită.

  CAŞCAVAL AFUMAT CA LA BRĂDET – ARGEŞ

  *E poate cel mai bun caşcaval afumat din Carpaţi (şi nu sunt puţine!).

  Nu e prea sărat, nici nu ustură; suculent şi destul de moale, totuşi ferm; de gust nu mai zic, e superlativ! * Se înveleşte prin înmuierea într-o peliculă de ceară de albine, are o splendidă culoare roşie-maronie * Afumarea e îndelungată, cel puţin o săptămână la fum rece de rumeguş şi cetină de brad

  Gustul de fum şi fineţea texturii dau acestei brânze şanse totale în toată lumea – dacă va fi promoţie!

  Noi, care ţinem la inimă (chiar inimă să fie?) caşcavalul afumat de sute de ani, am descoperit, în timp, nu numai că e un aperitiv dumnezeiesc, dar şi că, dus spre sfârşitul mesei, lângă fructe, face faţă bună cu tot ce se adună pe acolo. Ba chiar devine unul din lideri!

  Aşa că vă recomand să-l încercaţi nu numai ca intrare (cu o ţuică bătrână, gălbuie şi uleioasă de Argeş, învechită în butoaie de dud sau de stejar): se comportă admirabil, aproape fastuos, şi ca brânză de închidere ( cu o Tămââoasă Românească care, la Ştefăneşti-Argeş, e aproape tot atât de conturată şi de parfumată ca la Drăgăşani sau Pietroasele, dar e, într-un fel interesant, mai aspră ).

  BRÂNZA ÎN COAJĂ DE BRAD

  E şi nu e brânză de burduf, pentru că nu e usturoasă – un defect din păcate destul de neplăcut şi de răspândit al burdufului obişnuit.

  E mai degrabă un caş foarte gras de oaie (sigur că ştiu ce e, dar sunt secrete ciobăneşti pe care e bine să te prefaci că le bănui doar, dacă vrei să mai calci pragul stânii), Scurs şi uscat foarte bine, caşul se frământă cu ceva sare, cât să-i dea gust

  Se îndeasă caşul sărat şi frământat în burdufuri cilindrice de coajă de brad, cusute cu sfoară

  Se coase şi un capac

  • Se dă la fum rece de cetină şi rumeguş de brad, cel puţin o săptămână * Se poate şi fără fum – coaja bradului lucrează remarcabil şi neafumată, dând caşului un atrăgător iz de cetină

  Brânza – ea însăşi foarte bună – ia şi de la coaja bradului şi de la fum un amestec de gusturi şi mirosuri extrem de savuroase, în tot Argeşul de sub munte dar şi în ţinuturile Rucărului, Branului şi Bârsei, precum şi în Vrancea, brânza aceasta, afumată sau nu, e vânată de toţi cunoscătorii, ca o bucată de preţ (păcat că derbedei lacomi şi necontrolaţi, profitând de notorietatea deja europeană a – culoarului gastronomic Rucăr-Bran – unde zeci de ţărani îşi vând produsele direct în şosea – ascund sub coaja de brad toate mizeriile). Aperitiv prin excelenţă, brânza în coaja cere ţuică, o ţuică parfumată de Domneşti sau Băbeni, egală numai cu cea de Văleni de Munte.

  Hora Sântiliei e un obicei prenupţial din ziu de Sântilie, când ciobanii coborâţi de la stână îşi „băgau în joc" drăguţele, în zonele pastorale, fetele câştigau