Autenticitatea are această semnificaţie de trăire, de experimentare liminară şi totală a libertăţii. În această trăire a libertăţii şi a istoriei care trebuie să elibereze la rându-i, omul poate accede la el însuşi. Avem deci o definiţie a omului, vom avea şi una a personajului. Personajele ciclului Întoarcere din Rai vor acţiona şi se vor construi după aceste norme. Pavel Anicet, Petru Anicet, David Dragu, Eleazar vor face parte din galeria căutătorilor propriului destin, al propriei libertăţi, sub presiunea istoriei.

Acestei tensiuni existenţiale, acestei autenticităţi patetice şi uneori emfatice, i se va opune după 1935, în epică, o altă semnificaţie, practic o altă construcţie a sensului autenticităţii. Deloc paradoxal, sensul acestei autenticităţi de grad II este definit tot în Oceanografie: „Cei care contestă existenţa miracolului, uită că miracolul are şi el o istorie, o fenomenologie. În antichitate, miracolul era contrastul. Miracolul modern, dimpotrivă, este contactul, simplă alăturare de fapte, un numaidecât opoziţia lor, dramatică, revelentă. Miracolul –adică întâmplarea, venirea împreună a unor lucruri care ar fi putut rămâne izolate pe vecie. Gândiţi-vă bine la esenţa acestui miracol cotidian ca să puteţi înţelege posibilităţile unei noi apologetici, a unei noi demonstraţii a lui Dumnezeu. Căci, nimeni nu ne poate dovedi că Dumnezeu, sau zeu, nu intervin zilnic în viaţa noastră. E posibil, e probabil, că Dumnezeu ni se arată necontenit. Dar cum vreţi să-l vedem şi noi, să-l recunoaştem ? Dumnezeul nu e obligat să ia forma pe care i-o acordăm noi.“203 Şi apoi : „Irecognoscibilul este forma perfectă de revelaţie divină.“ 204 Această mică teorie a miracolului fără a face o trimitere directă la autenticitate, defineşte totuşi nivelul existenţial în care omul devine subiect real al relaţiei cu sacru, cu Dumnezeu. Acest nivel de existenţă este nivelul în care omul există autentic ca fiinţă umană, ca fiinţă creată.

Interesului epic pentru naraţiunea solidă, pentru construcţia caracteriologică a personajelor frământate, a intelectualilor laşi sau curajoşi, a revoluţionarilor sau agenţilor, îi ia locul interesul pentru naraţiunea fantastică, de substanţă mitică, care aduce în scenă personaje care se vor plasa pe acest nivel al existenţei, al miracolului. Personajul eliadian va deveni autentic în alt fel. Existenţa va avea alte nume, aş putea spune o altă metafizică. Istoria, presiunea timpului istoric va dispărea aproape cu desăvârşire si o data cu ea toata mitologia existenţialist – trăiristă. Libertatea va fi definită de acum încolo ca trăire a epifaniei sacrului, a fiinţei. Iar această trăire este o descoperire a adevărului, nu o experienţă a unei subiectivităţi exaltate. Dr. Zerlendi are cu adevărat experienţa absolutului, în aceeaşi măsură în care Pavel Anicet o avea pe aceea a erosului profan. Termenii sunt formal aceiaşi: experienţă – trăire – autenticitate – libertate, dar semnificaţia este alta, dispare substanţa epică a istoriei şi apare scenariul epic şi mitic al descoperirii miracolului. În fond, esenţa conceptului de autenticitate este dată de adecvarea la real ca funcţie a libertăţii. Or, realul este definit la Eliade începând cu 1936-1937 ca prezenţă a sacrului, ca realitate absolută care determină şi însoţeşte vizibilul şi aparentul. Această opţiune este consubstanţială şi cu biografia lui Eliade.

Începând cu 1936, Eliade este din ce mai aproape de opţiunea legionară, de interpretarea istoriei ca dat care trebuie transgresat. Vitalismului „huliganic“ îi urmează o liniştirea a apelor, un accent mai apăsat asupra structurii inaparente a istoriei, a realităţii. Literatura reflectă deci, într-o anumită măsură opţiunea existenţială făcută de Eliade. Din 1937 până în 1940 Eliade nu mai scrie nimic în logica ciclului Întoarcerii din rai, semn că problematica condiţiei umane sub semnul generaţiei contorsionate de istorie dispare în faţa noii istorii care se face, o istorie a unei generaţii care se eliberează de egoism şi de experimentalism factice printr-un pariu metafizic ultim. Eliade înţelege Legiunea chiar în aceşti termeni şi de aceea tace ca autor „existenţialist“. „Domnişoara Christina“ apare în 1936, fiind primul roman al acestei noi etape din epica eliadiană. O etapă care va fi dominată de fantastic, simbolic şi mitic. Eliade se decuplează astfel de istoria personală, de obsesiile personale dramatizate şi problematizate în romanele scrise începând cu 1931, cu Isabel şi apele diavolului.

Miza profundă a „autenticităţii“ este libertatea, ieşirea din automatism, rutină şi facticitate. Dacă acesta se realizează la prima galerie de eroi eliadieni prin vitalism, revoltă, erotism şi civism, pentru a doua galerie de eroi eliadieni „autenticitatea“ se realizează simbolic şi mitic prin ruperea vălului maya-ei, prin ieşirea din iluzie spre realitatea absolută.205 Dr. Zerlendi, Andronic, Ego Paschievici, Dorina din Şarpele, naratorul din Nopţi la Serampore sunt cu toţii purtătorii unui nou „mesaj“ al creaţiei epice a lui Mircea Eliade. O cenzură metafizică îi desparte de Pavel Anicet, Petru Anicet, David Drăgan, Mitică Gheorghiu, Alexandru Pleşa etc. din ciclul romanelor „existenţialiste“. Personajele acestei vârste a epicii eliadiene sunt toate dominate de „pariul metafizic“ al căutării libertăţii. Iată ce scria tânărul Eliade în 1929-1930: „Cea mai clară formulare a problematicii metafizice pe care încearcă s-o dezlege Upanişadele se găseşte în episodul Nechiketas în Katha Upanishad. Yama, zeul morţii, îi acordă împlinirea a trei vreri şi pe cea de-a treia Nachiketas o rosteşte astfel : „Când omul moare, există această îndoială; unii spun că „el există“, alţii dimpotrivă, spun „el nu există“. Aceasta aş vrea să ştiu, învăţat de tine, oh Yama (Katha, I, 20)“.206

În proza fantastică, în special în cea de dinainte de război, care este primul ciclu al fantasticului eliadian, lui Pavel Anicet i se substituie Sergiu Andronic, ca paradigmă a umanităţii literaturii eliadiene. Autenticităţii ca valoare existenţială a unei fiinţări scindate şi sominate de tentaţia abisului i se substituie o existenţă paradigmatică