Ceea ce serveşte cu adevărat aici este mimesis-ul, această realitate vizibilă poate fi povestită, poate fi reprezentată. Dar povestea nu este numai discursul care reprezintă, ci şi consecuţia logică a acţiunilor sau nonacţiunilor precum şi tăcerea care lasă să transpară deschiderea misterului în structura vizibilului şi a reprezentării.

Convenţia realistă a discursului ficţional, înţelegem, este utilizată numai pentru a construi contrastul fundamental cu „evenimentul fantastic“, eveniment care la rândul lui trebuie să aibă aparenţa vizibilă a non semnificativului: „Dar naraţiunea şi romanul-roman este ceea ce corespunde în conştiinţa modernă gândirii mitologiilor arhaice. Am impresia că omul nu poate trăi dacă nu ascultă întâmplări, dacă nu ascultă evenimente, povestirea unor evenimente. M-am convins de necesitatea şi literatura, dar şi metafizica naraţiunii.“196

În 1952, reluînd corectura romanului, notează în Jurnal: „De scris un lung articol, pe care l-aş putea intitula De la necesité du roman-roman. De arătat dimensiunea autonomă, glorioasă şi ireductibilă a naraţiunii, formula readaptată conştiinţei moderne a mitului şi mitologiei. De arătat că omul modern, ca şi omul societăţilor arhaice, nu poate rezista fără mituri, recte fără „povestiri“ exemplare. Demnitatea metafizică a naraţiunii, ignorată, bineînţeles, de generaţiile realiste şi psihologizante, care au ridicat la prim rang analiza psihologică, apoi analiza spectrală, ca să ajungă la reţetele facile de filmare a automatismelor psiho-mentale. Marea lecţie a câtorva scriitori anglo-saxoni (Thornoton Wilder, Faulkner în nuvele, Graham Greene) reabilitând naraţiunea directă, arătând câtă metafizică şi teologie poate dezvăşui naraţiunea ca atare – nu comentariile sau analizele autorului.“197 Această naraţiune care are o demnitate metafizică pare a fi remediul eliadian pentru scriitura autotului modern care s-a lăsat prins în mecanismul abolirii sensului, precum şi a fiinţei umane înseşi. Nihilismul modernităţii este aici condamnat pe deplin. Este, în fond, vorba chiar despre tinereţe sa, care a fost dedicată tocmai acestui tip de scriitură, de experiment scriptural, care trebuia să redea experienţa modernă a eului romanesc, trăirea feroce a lipsei de sens, sau, dimpotrivă, a găsiri unui sens. În acest refuz al modernismului trebuie să citim întoarcerea lui Eliade la o ordine care trebuie să cuprindă sensul fiinţării mundane şi speranţa escatologică a transcenderii mundaneităţii acestei fiinţări. Romanul-roman trebuie să fie tocmai această poveste a căii care eliberează, care rupe vălul magic al unei realităţi, care nu este nici pe departe decât aparenţa unei realităţi mai profunde, care trebuie descifrată.198 De aceea, omul modern trebuie să devină mai întâi de toate un hermeneut, o fiinţă care interpretează semnele care definesc cealaltă prezenţă: „Găsesc această prodigioasă însemnare a lui Victor Hugo: «la nature, qui met sur l’invisible le masque du visible, est une apparence corrigé par une transparence». Într-un anumit sens, formulă care anticipează întreaga metafizică latentă din Noaptea de Sânziene.“199

Autenticitate arhetipală

La temelia întregii creaţii eliadiene stă ideea de „autenticitate“. Autenticitatea este deschiderea fiinţei umane către apelul fiinţei, autenticitatea este „locul“ de contact cu fiinţa, cu realitatea, care este sacralitatea dezvăluită. Autenticitatea este, în termenii eliadieni, adevărul fiinţării umanului.200

Personajul eliadian este supus iniţierii pentru că este în căutarea autenticităţii. Dacă în romanele ciclului „existenţialist“ este vorba de o autenticitate a trăirii şi a descoperirii psihologice şi existenţiale, în proza fantastică autenticitatea devine intens simbolică şi se colorează cu aparenţa mythosului.

Principiul căutării rămâne, dar miza se schimbă. Realul nu mai este dat numai de conflictul social, politic şi istoric, condiţia umană primeşte altă definiţie. Maitreyi este aici, în acest proces, o treaptă importantă. Este romanul care întrerupe într-un fel experimentalismul de tip Anicet pentru evadarea într-o altă dimensiune, cea a erosului care poate conduce la o înţelegere definită a condiţiei umane. În Maitreyi Eliade face descoperirea erosului ca iniţiere în misterul originar.

Desigur, Allan ratează experienţa sacrului prin iniţiere, dar în epica lui Eliade se avansează un scenariu care va rămâne fundamental. Cu Huliganii, în 1935, se încheie practic ciclul „existenţialist“ al problematizării şi al pariului inovator al scriiturii, cu influenţe din Huxley , Joyce, Dos Passos etc. Deşi va continua să scrie în continuare la ciclul Întoarcerii din Rai al treilea roman „Viaţa nouă“, acesta va rămâne în manuscris, iar ceea ce va fi considerat salvat estetic va trece în Noaptea de Sânziene.

Întoarcerea din Rai, Huliganii, Şantier şi chiar şi Isabel şi apele diavolului sunt construite pe tema autenticităţii, definită în Oceanografie: „În faţa originalităţii eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica şi fonetica inerentă în orice „originalitate“. A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine. [...] Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât eşti mai puţin personal, cu atât exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală. Un jurnal intim are, pentru mine, o mai universală valoare omenească decât un roman cu masse, cu zeci de mii de oameni. Faptele celui dintâi, fiind cu desăvârşire autentice şi atât de „personal“ exprimate încât depăşesc personalitatea experimentatorului şi se alătură celorlalte fapte decisive ale existenţei – reprezintă o substanţă peste care nu se poate trece. Dimpotrivă un roman cu zece mii de oameni, este o simplă carte, făcută, cu personaje, cu originalitate“.201 Apoi, în „Glose pentru omul nou“: „Nu ştiu care este cea dintâi datorie a omului. Dar una din datoriile lui nevizibile este de a fi prezent, de a coincide cu viaţa. [...] A trăi în prezent înseamnă a lua contact, direct şi intim, la forţele nerealizate, neformulate, a trăi istoria care se face, nu istoria care se consumă. [...] Pentru oamenii care se străduiesc să realizeze într-adevăr acest prezent autentic, să coincidă cu istoria care se face nevăzută, în jurul lor